Se pare ca se tot vorbeste despre aceasta tema zilele astea, asadar... tema redeschisa, reactualizata!
Depresie dupa nastere
Început de Alegria, Joi 3 aug 2006 · 23 răspunsuri · 21.554 vizualizări
Eu aş vrea să ştiu cum se manifestă această depresie.
Depresia postpartum:
1. Baby blues este o stare pe care o au multe femei in zilele imediat urmatoare nasterii. Noua mamica poate avea brusc o stare schimbatoare, cum ar fi sentimentul de fericire care se schimba in cel de tristete si nefericire. Poate plange fara motiv, este nervoasa, iritata, obosita, anxioasa, singura si trista. Baby blues poate dura cateva ores sau se poate prelungii la 1 sau 2 saptamani dupa nastere. Baby blues nu recomanda intotdeauna tratament din partea medicului dumneavoastra sau specialistului. Totusi un grup de suport sau discutia cu alte mame poate fi de un real ajutor.
2. DPP poate dispare repede sau poate dura luni de zile dupa nastere. Poate apare dupa nasterea oricarui copil, nu numai la prima nastere. O femeie poate avea o stare similara de tristete, disperare, anxietate, iritabilitate, dar mult mai accentuate decat starea de baby blues. PPD o opreste pe femeie de la activitatile cotidiene. Cand functionarea normala este afectata, este sigur un semn ca trebuie consultat imediat medicul de specialitate. Daca nu se trateaza, simptomele se pot inrautati si prelungi pana la 1 an. Cu toate ca PPD este o problema seriasa, poate fi tratata cu medicatie si consiliere.
Psihoza postpartum este o serioasa afectiune psihica care poate afecta noua mama. Aceasta afectiune poate apare repede, in primele 3 luni de la nastere. Femeia poate pierde contacul cu realitatea, poate avea halucinatii auditive, delir (vede lucrurile diferit decat sunt in realitate). Halucinatiile vizuale sunt cele mai des intalnite. Alte simtome pot fi, insomnia, agitatie si furie, sentimente si trairi stranii. Femeia care sufera de psihoza postpartum are nevoie de tratament imediat, aproape in toate cazurile, medicatie. Uneori femeia este internata intr-un spital cand riscul de a se rani si de a rani pe altcineva este prezent.
Eu eram extrem de iritabila in primele saptamani, fara motiv. Trebuie sa fi fost hormonii, altfel nun imi explic.
Starea de fericire neintrerupta a durat cam cat am stat in spital, vreo 4 zile. Cand am ajuns acasa mi se parea ca toata lumea se poarta cu mine ca si cand nu as sti ce sa fac, desi stiam; oricum nu era asa, vroiau doar sa ajute, nu sa ma dea pe mine la o parte. Mama mea a venit sa ma ajute cateva saptamani si la fel aveam o stare foarte proasta, m-am purtat cu ea ca vaca desi nu merita in nici un caz.
In lunile urmatoare au inceput sa ma obsedeze lucruri din trecut, copilaria pe care am avut-o samd, sii ii vedeam numai partile proaste, de care credeam ca familia era vinovata in mod constient. la treburi din astea se gandeste omul cand nu are ce face. Bine, au fost si alti factori la mine care tineau de circumstante; aveam o viata extrem de liniara si plictisitoare, pe cand inainte fusese plina de schimbari si surprize spectaculoase. M-a demoralizat lipsa evenimentelor, lipsa unui loc de munca etc. Intr-adevar cand au disparut toate neajunsurile astea lucrurile au redevenit roz.
Nu stiu daca am suferit de depresie post-natala sau mai degraba de o depresie fireasca datorata stilului de viata. Depresia mea nu era legata de copil, pe care daca nu il aveam, erau sanse sa nu mai trec de perioada respectiva.
E bine ca am trecut. Am avut si momente fericite, multe chiar, dar legate de planuri care nu s-au concretizat niciodata, asa ca la un moment dat am incetat sa imi fac sperante de orice fel. Dar momentele de disperare si de singuratate erau foarte adanci si periculoase. Nu as fi facut rau altcuiva; cat despre propria persoana, nu pot sa spun ca nu mi-a trecut prin cap de cateva ori. Mi-am neglijat iresponsabil orele de somn pentru a face lucruri care imi placeau si care credeam ca imi mentin un echilibru in viata dar aveau desigur efectul opus.
Nu as recomanda nimanui pastile, fie medicamente fie altceva. Pe mine m-au mentinut pe linia de plutire (bine, cam la un an dupa ce am terminat cu alaptatul, e drept) dar nu faceam decat sa ma complac intr-o situatie extrem de proasta.
Subscriu la sfaturile care s-au dat, legate de iesitul in natura, de activitati cat mai diversificate, de ridicarea stimei de sine, de a iti rezerva un timp pentru tine dar in echilibru cu restul lucrurilor etc. Si credinta e extrem de importanta, increderea ca poti sa depasesti orice situatie si ca fericirea depinde de tine, nu de altcineva. Fericirea copilului in schimb depinde si de tine, pentru ca simte cand esti intr-o stare proasta si il afecteaza, oricat te-ai chinui sa ascunzi acea stare.
Editat Sâm 17 iul 2010 18:14