flori de camp a scris:Suntem facuti din iubire pentru a iubi :think:
Quo vadis?
Despre implinirea sufleteasca se vorbeste in fiecare clipa. Aproape orice om se straduieste sa dobandeasca aceasta implinire. Zic "aproape orice om", caci sunt multi cei care au renuntat sa mai duca lupta vietii.
Implinirea sufleteasca este si ea diferita precum sunt sufletele. Unii o cauta strict in dimensiunea ei materiala, altii depasesc orizontul pur material si incearca sa se infrupte din bunatatile cele ceresti. Nimic rau pana aici, pentru ca se cuvine fiecaruia sa caute ceea ce ii lipseste, ceea ce are nevoie.
Un lucru se uita adesea, respectiv faptul ca, sufletul are necesitati speciale care nu ne preseaza precum cele trupesti, desi sunt la fel de vitale. Sufletul aduna cu rabdare si supunere fiecare refuz al nostru de a-l baga in seama, indura fiecare rana pe care i-o provocam si incearca sa reziste cat poate de mult sa nu cumva sa ne deranjeze in nici un fel.
Sunt insa si momente in care nu mai poate nici el razbi. Sunt momente in care toate aceste acumulari izbucnesc, sunt momente in care toate aceste rani se infecteaza si mai mult prin lipsa noastra de grija si se transforma in sangerari si putreziciune in cazuri extreme. Si atunci, nimic din ceea ce este material nu ne mai satisface, nicaieri nu mai pare sa mai fie implinirea pe care ne-o inchipuiam deja dobandita prin castigarea celor materiale.
Pentru toti cei care au inca o constiinta lucratoare, durerea sufleteasca este cea mai mare, mai mare decat cea fizica. Si chiar si pentru cei care nu au o constiinta atat de lucratoare, neingrijirea sufletului duce la pierderea sarii din bucatele din care se hraneste zilnic.
Si atunci stau si ma intreb... Doamne, de ce noi oamenii nu intelegem ca cerandu-ti "painea noastra cea de toate zilele" , Iti cerem hrana sufleteasca mai intai de toate. Si tocmai primind aceasta hrana la fiecare pas, mai mult decat cea trupeasca, o refuzam ca niste nerecunoscatori??
Dumnezeu ne-a creat atat materiali cat si sprituali si implinirea noastra trebuie sa se realizeze in ambele planuri. Si totusi incotro sa o luam spre aceasta implinire?? Intrebarii acesteia ii putem raspunde doar descoperindu-ne menirea, sensul suprem al existentei de care trebuie sa fim in permanenta constienti. Orice fiinta care nu isi cunoaste adevarata menire, este un suflet ratacitor printre frumusetile si uraciunile unui taram de gheata unde nu se afla decat indiferenta fata de destinul celuilalt, raceala relatiilor umane, unde lipseste cu desavarsire Soarele Hristos. Care este adevarata noastra menire si care este calea implinirii acestei meniri?? Iata o intrebarea care ar trebui sa ne preocupe cel putin in fiecare zi!
