N-am mai postat de ceva vreme.
In caz ca mai e cineva curios: am mai fost la ea acasa pentru a-mi lua cateva lucruri care ramasesera acolo. A insistat (plangand) sa-mi iau absolut tot ce am cumparat eu, insa eu am insistat sa-i las lucrurile pe care nu le voi folosi ...si care ar fi mai ok sa le foloseasca ea.
A fost destul de "dramatica" intalnirea noastra, in sensul ca a inceput sa planga foarte tare si sa spuna ca ii pare foarte rau, ca simte ca n-am facut totul pentru relatia noastra (amandoi), ca ii pare rau ca nu m-am deschis mai mult, in sensul sa-i spun de fiecare data "mai apasat" si mai serios ceea ce ma nemultumea pentru a rezolva problema si a nu le lasa pe toate sa se adune. A insistat pe faptul ca sufera foarte mult, ca sunt nopti in care adoarme plangand, ca e foarte greu sa mai gasesti pe cineva serios, ca ii este foarte greu sa o ia din nou de la capat dupa atatia ani.
Incepusem sa mai discutam putin despre unele "cauze", insa ea nega, spunea ca a tinut la mine enorm de mult (la fel ca la parintii ei), ca ea ma considera sotul ei inca de la inceput, ca ea isi dorea foarte mult sa stam noi impreuna (insa nu chirie, ci neaparat rate la casa - amandoi), ca se astepta sa ne casatorim anul trecut, ca e pregatita pentru copil, ca in realitate isi dorea casatoria pentru ea (nu pentru prieteni/rude/colegi/vecini), ca eu am trait intr-o bula si n-am vazut cat de important eram, ca eu m-am distantat etc. Ce m-a socat a fost ca mi-a dat exemple de cazuri "tragice" in care el si-a parasit sotia/nevasta, a avut amante, a lasat totul de izbeliste, dar sotia n-a renuntat la el si si-a dat seama ca nu pot sta unul fara altul (cumva, batandu-mi apropo ca, indiferent de orice, ea ar fi dispusa sa fie cu mine)
Mi-a spus ca isi doreste sa mai discutam si ca, in caz ca nu se mai poate face nimic, sa tinem legatura ...sa nu avem resentimente. Vrea sa ne mai vedem sa-i dau si toate pozele pe care le-am facut impreuna. :)
De asemenea, ea ma invitase sa petrecem revelionul impreuna, insa eu refuzasem pentru ca nu mi se parea normal sa ma comport ca si cum totul este in regula. Ulterior, ea mi-a spus ca la inceput de an, cand trebuie sa lasam toate relele in spate, voia sa-mi faca o "propunere" pentru a incerca sa reluam lucrurile si sa rezolvam problemele. Nu am fost curios sa aflu despre ce era vorba + ca nici ea nu cred ca mai voia sa-mi spuna.
Reintalnirea m-a dat peste cap, nu am rezistat sa nu incep si eu sa plang ca un prost. :) Ciudat e ca eu nu am vazut-o pe ea prea des sa planga nici cand au murit persoane importante din viata ei, insa acum parea distrusa.
In fine, eu am incercat (printre picaturi) sa fiu tare, sa-i explic niste lucruri, sa-i spun ca este mai ok sa fim tari acum, sa acceptam realitatea in conditiile in care lucrurile chiar nu au mers/nu merg ...decat sa ne mintim ca totul e ok, sa ne complicam mai mult (intr-un mod superficial), sa ne casatorim, sa aducem un copil pe lume caruia sa-i distrugem viata, iar apoi sa divortam etc.
Ea a fost ok, am imbratisat-o, i-am spus ca mereu voi tine la ea si ca poate apela la mine daca are nevoie de ceva (lucru adevarat), ca daca e sa fim impreuna ...vom fi (cumva), daca nu ...nu, ea a inceput sa planga mai tare, sa-mi spuna ca sunt un om minunat. Cand am ajuns acasa, a inceput sa-mi scrie pe net ca sufera, ca vrea sa mai vorbim, a inceput sa-mi dea dreptate in tot ceea ce spun, ca imi multumeste ca ii sunt alaturi. Ajunsesem ca eu sa-i spun sa se linisteasca, sa iasa cu prietene, sa se gandeasca la altceva ...adica tot eu sa o consolez :| .
Acum, cateva lucruri de final:
- Sunt al naibii de sensibil, emotiv si milos - lucru care nu-i ok absolut deloc. Imi poate da cineva o reteta pentru a fi mai rece? :)
- Intalnirea asta si vorbele pe care mi le-a spus ea parca ma faceau pe mine sa ma simt vinovat. Parca ma faceau sa cred ca, poate, totul a fost absolut minunat ...dar eu nu am vazut cat de iubit sunt si ce viata extraordinara am alaturi de aceasta fata. Ingrozitoare senzatia.
- Inca tin enorm de mult la ea si mi se rupe sufletul cand vad ca sufera, dar ma gandesc ca ar trebui sa mi se rupa sufletul pentru mine mai intai? Nu pot sa ignor ceea ce am simtit, nu pot sa ma invinovatesc fiindca nu i-am spus zi de zi "nu e ok ce faci!", ca nu am "educat-o", ca nu am amenintat-o ca o parasesc de fiecare data cand ea nu se comporta ok. Nu cred ca este datoria mea de partener sa rezolv atatea "erori" si sa fie o permanenta lupta. De asemenea, nu cred ca este ok sa ma multumesc cu putin doar pentru a nu face pe cineva sa sufere.
- Am ajuns la concluzia ca este foarte greu, daca nu chiar imposibil ca ea sa-si schimbe complet comportamentul, ca deodata sa devina sau sa redevina acea fata iubitoare de la inceput. Asta cu atat mai mult cu cat ea spune ca gandeste exact ca mine (in privinta dorintelor), ca am dreptate, ca are sentimente foarte puternice pentru mine ...si ca singura problema a fost lipsa comunicarii. Ceea ce spune ea si ceea ce am vazut vreme de ani, zi de zi, sunt intr-o totala antiteza.
O faza banala, dar care mi-a adus aminte de reprosurile si intepaturile zilnice. Eram foarte obosit, eram cu mintea cam praf, asa ca nu-mi mai aminteam care era a doua cifra de la interfonul ei (nu mai eram sigur, nu mai fusesem de 2 luni de zile, in fine). Am sunat-o, am rugat-o sa-mi confirme si mi-a spus. Poate am eu probleme cu memoria, da' mi se intampla cand sunt extrem de stresat sa nu-mi mai amintesc pinu' de la un card anume (am vreo 5 carduri), mai ales daca nu l-am mai folosit de ceva vreme.
Ideea e ca imediat ce mi-a deschis si am intrat in casa, primul lucru pe care mi l-a spus pe un ton ironic/intepator, dupa atat de mult timp in care nu ne-am vazut: "bine ca n-ai uitat si apartamentul". Imediat mi-am reamintit de momentele in care absolut tot ceea ce faceam, spuneam, gandeam, simteam = nu era ok, era tratat cu "raceala". Poate exagerez...
Acestea fiind spuse, mi-am reevaluat si eu "obiectivele":
1. Imi doresc sa devin mai bun dpdv profesional si sa fac tot posibilul pentru ca anul acesta sa-mi cumpar o casuta a mea (cat de mica).
2. Dupa tot ce am indurat, nu ma voi mai multumi cu jumatati de masura (sau sfert sau 1%), ci voi incerca sa ma gandesc la mine, sa fiu putin mai egoist, sa incerc sa fac lucruri care-mi plac, sa ma simt bine cu mine ...si sa nu mai tanjesc dupa relatii, dupa acel ideal de a iubi si a fi iubit (ca in filme).
3. Cu fosta nu vad cum as putea sa ma impac, indiferent cat ar incerca sa-mi arate ca se schimba sau cat de "buna" devine, asa ca ar fi bine sa merg mai departe, sa fiu putin mai dur, sa incerc sa intalnesc si alte femei.
4. Ar trebui ca pentru o perioada sa las la o parte dorintele mele de a avea o familie, de a avea o partenera pe care sa o iubesc si s-o respect, de a avea un copil. Poate ca n-am apucat sa "copilaresc" cand trebuia fiindca am incercat sa fiu matur inainte de vreme, sa ma inchid in relatii, sa incerc sa fiu acel om ganditor, calculat si "profund", complet dedicat unor persoane care (poate) nu meritau.
Sper ca deciziile pe care le-am luat sa nu fie gresite. De suferit, cumva, tot sufar, tot ma consum, tot ma stresez ...dar poate e mai bine ca macar sa incerc sa ma gandesc la mine in mod "oficial".
Hai ca am scris cam anapoda, da' poate o citi cineva.
Las mesajul asa,dar revin cu o explicatie:mi-a fost lene sa citesc 20 de pagini si am inteles acum ca de fapt ,relatia voastra s-a terminat.Deci -noroc in viata mai departe