@The Unknown:
Daca tu crezi ce ai scris acolo despre numarul de arme, nu esti ce descri c-ai fi ... nici un retardat n-ar crede asa ceva.
Eu îți dăduse link către articolul care vorbea despre acel număr de arme. L-ai ignorat. Nu-i vorba despre ce cred eu. E vorba despre ce spun cifrele. Uite - fac un efort și-ți dau din nou link-ul.
Imi spui de legile din Romania cat sint de stricte si trebuie sa cred, parca ciubucurile se dau doar la chelneri, doctori, nu si la avocati care promit o rezolvare.
Tu prin asta înțelegi că dai mită avocatului iar avocatul îți face rost de armă? Adică eu vorbesc despre regimul strict al armelor și munițiilor din România iar agumentul tău e că avocații au o rezolvare? Poți detalia?
Toti cu scoala vietii insa stie ca Lauda de sine nu se aude bine!
Da - de-aia și-o pun la bio-ul profilului Facebook toți. Că-s umili de felul lor.
Iar un scriitor s-ar inspira din viata omului simplu
Da - e o regulă nescrisă a autorilor să se inspire strict din viața săracilor. Gen ”Marele Gatsby” sau Bret Easton Ellis cu romanele lui despre high-society-ul american. În mod absolut ironic romanele mele tratează exact personaje aflate la marginea societății.
asta ar complimenta viata lui imaginara, si ar da viata macar unui cetatean la fel de inexistent ca inteligenta pretinsa.
Am înțeles de la colegii tăi de forum că ești româncă de prin SUA și că ai fi limitată în exprimare din cauza asta. Și-am încercat să nu mă leg de dezacordurile tale ori cuvintele stâlcite, dar văd că asta nu te oprește să vehiculezi idei care sunt un nonsens total. Cum adică ”cetățean inexistent”? Ce înțelegi tu prin ”cetățean inexistent”?
Coerența în limbă - zic eu - e cea mai mică problemă a ta.
A fi un om educat e departe de tine
Humor me - pe ce te bazezi când afirmi asta?
nu ma intimidezi pe mine cu studii
Nu încercam să intimidez pe nimeni cu studiile mele.
doar cu alti inteligenti stateau de vorba desigur si vorbeau limba romana la nivel inalt
O scrii ca și cum ar avea valențe negative faptul că un om cu un anumit grad de inteligență și un anumit vocabular caută să se asocieze cu oameni asemeni lui și nu cu persoane radical diferite de el. Poți să-mi explici ce anume m-ar face pe mine să îmi aleg prietenii și amicii din - să zicem - birturi ieftine ori grupuri care n-au reușit să treacă de bacalaureat? Și ce anume m-ar putea învăța astfel de oameni? Eventual ai putea să-mi explici de ce aș ținti în jos și nu în sus, ca mai toți oamenii de altfel.
Încearcă să te pui în locul meu și să te gândești ce-aș putea discuta la o bere cu oamenii care n-au aceleași interese ca și mine. Despre Linux, rețelistică, scripting și programare nu pot aduce vorba pentru că se uită la mine ca la elefantul verde. Despre psihologie nu pot discuta pentru că nu o stăpânesc. Sociologie nici atât. Cărți nu, pentru că nu ”stăpânesc româna la nivel înalt” (cum te exprimai tu) deci probabilitatea să fi citit ceva interesant scade vertiginos.
Pufăi disprețuitor că nu vreau să mă asociez cu oameni care n-au cum să discute cu mine despre lucrurile care mă interesează fără să înțelegi de ce.
@Sherlock:
Eu întreb din nou: de ce ar răzbate mai degrabă un bețiv cu 4 clase?
Era vorba aici de o situatie clara, o situatie extrema, in care e mult mai probabil sa razbata un betiv cu 4 clase maxim, decat un absolvent de facultate. La această situatie m-am referit.
@adal*
Eu cred ca ai avut noroc ca nici unul dintre aceia care au venit la tine, nu au simtit nevoia sa-ti demonstreze ca au si scoala vietii.
Ca rocker am trecut prin destule bătăi de stradă. Era nasol să fii adolescent cu păr lung în România anilor '90; se legau de tine toți ăia cu ”școala vieții”, dornici să demonstreze gradul lor de educație. Problema e că am făcut judo și kendo iar când era de one-on-one se termina mereu la fel: ăla cu școala vieții se ridica de pe jos, se refugia la o distanță ”safe” după care prolifera amenințări: ”lasă că vezi tu”, ”tu nu știi cine-s eu”, ”te mai prind eu mă”. Dar ăștia cu școala vieții - am ajuns să învăț - preferau în 98% din cazuri să atace în grupuri de 4-7 oameni. Așa m-au prins odată patru tipi cărora nu le plăcea că aveam tricou cu Napalm Death; doi m-au ținut de mâini în timp ce un al treilea îmi trăgea piciare în gură. Eu aveam 16 ani, ei vreo 24-25 fiecare. A fost mișto: două săptămâni am mâncat numai supă, că aveam o crăpătură-n buză de-mi plimbam limba prin ea.
Așa că n-am fost pe-atât de norocos pe cât crezi.
Razvane, esti intr-o mare eroare. Scoala vietii o au toti, iar unii care au avut sansa, au si studii. Mi se pare o mizerie sa-i desconsideri pe cei cu mai putina sansa decat tine.
Asta e o inferență ieftină. ”Nu toți au avut șansa > deci îi desconsideri pe cei fără șansă”. Eu n-am afirmat chestia asta; tu ai presupus-o libertin.
Dar hai - sunt dispus să merg pe filiera asta a șansei.
Din câte știu, învățământul în România este gratuit. Cunosc un om care a fost înfiat de către o femeie fără soț, femeie de serviciu (știu - sună ireal, dar vă asigur că e caz real). Tipul a termina masteratul și-a ajuns să predea la universitate, chit că era rrom. Îmi explici cum un rrom înfiat și crescut de o femeie fără posibilități a ajuns realizat în viață iar alții ca el nu pot? În facultate, la Psihologie, am avut o colegă rromă. A terminat și ea, a așteptat un an iar apoi a intrat la masterat și ea.
Tu-mi spui de unii care n-au avut șanse iar eu îți arăt că în 2013 când s-au băgat camere de filmat în sălile de bacalaureat procentul promovării a scăzut cu peste 50%. Vorbim de oameni cu ”șansă” care au picat în masă la bac.
Nu-i desconsider pe cei care n-au avut șansa. Dimpotrivă - îi desconsider pe cei care au avut-o dar nu s-au folosit de ea. Pe cei cărora le-au luat părinții mașină de 25.000 de euro dar nu-s în stare să se exprime coerent în propria limbă. Pe cei care preferă cluburile în sesiune ca apoi să se plângă de faptul că profesorii au ceva cu ei de i-au picat la examene. Nu în ultimul rând, pe cei care se simt intimidați de oamenii cu studii și aruncă rapid un ”nu mă intimidezi tu pe mine cu studiile tale”.
N-am ajuns unde sunt acum pentru că am avut ”șansa”. Mă trag dintr-o familie de clasă mijlocie, nici prea-prea, nici foarte-foarte. Părinții mei n-au avut vilă; apartamentul mi l-am luat în rate; n-am pile și relații și mă feresc să-mi fac deoarece asta presupune că eu, la rândul meu, va trebui să întorc favoarea și s-ar putea ca ea să fie pretinsă într-un moment în care nu pot, nu vreau ori n-am chef să reciprochez. Tot ceea ce am realizat am realizat singur: nu mi-a scris nimeni cărțile, n-a mers altcineva în locul meu la cursuri, cercetarea pentru studiile publicate am făcut-o eu și doar eu. Programare, scripting, rețelistică, webdesign, Linux, SEO - toate astea le-am învățat singur, prin ”trial and error” și citind tone de manuale. Prin 1998-1999 când colegii mei de la prima facultate se jucau Quake și Warcraft II în rețea eu scriam programe în LISP și decompilam aplicații BeOS ca să modific un JMP în assembler în așa fel încât software-ul să nu-mi mai ceară serial. Era imposibil pe vremea aia să faci rost de crack-uri pentru aplicații BeOS așa că am învățat să rezolv problema singur.
Primul job l-am avut la 18 ani. Eu n-am știut ce-i aia facultate cu distracție pentru că printre cursuri lucram. Acum 10 ani programul meu era următorul: mă trezeam la 5 dimineața și scriam 10-15 știri Linux pe site-ul meu cât îmi beam cafeaua. Apoi mergeam pe jos la serviciu (n-am avut niciodată mașină) unde eram redactor-șef adjunct la revista MyCOMPUTER și redactor-șef la MyLINUX. Scriam vreo 15-20 de pagini de articole, vreo 10 știri pe site-ul revistelor, corectam articolele colegilor de redacție, încercam să bag niscaiva logică în capul fiului șefului trustului de presă pe care ni-l băgase patronul în redacție și care era un nătărău agramat notoriu, puneam în pagină revistele cu cel de la DTP, verificam CD-urile - chestii de-astea. Apoi mergeam acasă la ora 17:00 și mă puneam să scriu articole în engleză pentru Linux Magazine, linux.com, linuxforums.org. Făceam site-uri, făceam linkbuilding. Iar seara scriam la romanele mele sau citeam. După care mă culcam pe la 23-24 și dimineața o luam din nou de la capăt. Site-ul meu de știri Linux (mylro.org), cel pe care vreme de un an și ceva băgam texte de la 5 dimineața a ajuns la PageRank 7 prin 2007, asta în condițiile în care în România nu existau mai mult de 20 de site-uri PR7 (printre care capital.ro). Vindeam link-ul cu $100 bucata și aveam 10 pe site, plus unul sau două banere. Mai scriam un advertorial - mai picau $150. De la redacție luam 2250 în mână. Linux.com îmi plătea articolele cu $200 bucata și scriam în jur de 3 pe lună pentru ei. Linux Magazine mă plătea cu $100/pagină, LinuxForums.org cu vreo $70/text dacă bine-mi aduc aminte. Așa mi-am luat eu apartament înainte de criză - trăgând ca un animal, făcând în weekend template-uri Wordpress pe care vindeam link-uri în footer pe DigitalPoint.
Și toate astea - romanele, linkbuilding-ul, site-ul de știri, articolele, cariera în jurnalism, webdesign-ul, cunoștințele Linux și restul le-am făcut singur. Le-am obținut singur. Nu m-a ajutat nimeni și nici n-am cerut să fiu ajutat. Și-ți spun chestiile de mai sus ca să ai acum o baliză de comparație cu ceea urmează să-ți descriu.
Cât timp eu făceam toate chestiile de mai sus, colegii mei de redacție se jucau WoW sau DOTA în rețea. În weekenduri făceau campionate DOTA pe la câte unul acasă. Fiul șefului conducea ceva mașină care valora cât dădusem eu pe apartament și unul din rolurile mele era să-i fac lizibile articolele. Imaginează-ți un Becali care scrie texte și gândește-te cam cum e să-i corectezi greșelile ca să faci textul bun de publicat. Din toată redacția eu eram singurul care nu se juca și prefera să învețe ceva în plus în Linux, fapt pentru care băieții - normal - mă ridiculizau. Un fel de ”nu ești de-al nostru”. Am încercat să le explic că prefer ca timpul liber pe care-l am în redacție prefer să-l investesc în a învăța ceva util.
Fast forward în 2017. Fostul șef a dat faliment la criză și cum tot ce-i luase lui fiu-său era trecut pe firmă ca să mai scape de taxe, fiul a pierdut și el tot: casă, mașină. Fostul șef e acum contabil pe undeva, fiu-său locuiește de vreo 10 ani în ceva sat de rromi, n-are job, e divorțat și are un copil de întreținut iar din ce-am aflat săptămânile trecute în data de 18 ianuarie află dacă îi ia sau nu ING casa. Pentru că DOTA și școala vieții nu țin de foame. Un alt fost coleg a avut și el o traiectorie descendentă. M-am întâlnit cu el acum un an - eu mergeam la spitalul de neuropsihiatrie cu halatul pe mine ca să fac niște teste unor pacienți, el mergea să-și închidă PFA-ul. Din nou - DOTA nu ține de foame și după ani de partide de joc a rămas doar cu tehnici strategice de atacat omuleți virtuali și absolut nimic folositor în IT.
Cunosc destui oameni care au avut șansa și-au dat cu piciorul în ea. Pentru că era mai important să câștige bătălia aia în World of Warcraft sau să flirteze în cluburi pe banii părinților. Oameni care începuseră un masterat dar nu s-au dus la cursuri pentru că aveau lighioane de omorât în Lineage, prieteni pe care am încercat să-i conving că e stupid să faci aproape doi ani de studii ca să le pierzi din cauza unui joc. Prieteni care au făcut cinci ani de studii de licență, cu refaceri de materie și sfori trase de părinți ca să le treacă copilul cu bine anul. Timp în care copilul era prin baruri. Am luat și copilul ăla la discuții ca să-i vorbesc despre cum nu-și va găsi job cu ”școala vieții” în CV. Și toți au reacționat la fel: lasă-mă în pace, nu-i treaba ta, tu nu înțelegi, au profesorii ceva cu mine, o să rezolv eu cumva. Și țin la ei, că mi-s prieteni, dar eu am trei facultăți, un masterat, fac un doctorat și plănuiesc încă un masterat; câștig mai mult decât decent. Ei în schimb sunt chelneri și chelnerițe. Și șoferi de tir. Și se plâng că aplică la fel de fel de job-uri și li se cer studii superioare iar ei nu le au. Ori merg cu CV-ul burdușit de capabilități IT iar când sunt întrebați de diferența dintre un limbaj de programare și unul de scripting rămân muți și-și pleacă ochii, chit că la ei în CV scrie că știu PHP.
Pe aceștia îi desconsider eu. Nu pe cei care au vrut dar n-au putut. Numărul celor care vor dar nu pot din motive financiare sau sociale este extrem de mic.
Am avut un coleg care era (și este) extrem de inteligent. Și determinat. Dintr-o familie cu posibilități extrem de reduse, părinți divorțați. Mi-a spus că până la 21 de ani s-a mutat de vreo 30+ ori, din chirie în chirie, că mereu îi dădeau afară pentru neplată. Oarecum trăia de pe o zi pe alta, și cu toate astea era printre cei mai buni din an. Îi mergea mintea brici și puteam sta ore în șir cu el la povești discutând despre știință, chit că eram cu vreo 15 ani mai în vârstă decât el. E prin străinătate acum, ne scriem regulat. Țin la el și l-aș ajuta oricând.
O colegă de clasă de-a lui a nimerit și ea cu noi în an. Fată cu ”școala vieții” - unghii făcute, mesteca gumă cu gura deschisă, nu pricepea chestii elementare de logică. Mi-a fost jenă mie când am auzit-o spunând că de-abia așteaptă să facă practică la spital, să-i vadă pe toți nebunii cum strigă. O distra tare chestia asta pe viitoarea psiholoagă. A rezistat până prin anul II, că și-a picat toate examenele. A plecat cu capul sus afirmând ceva de genul ”oricum facultatea asta e de rahat”. Ani mai târziu intram într-o cafenea și-mi deschideam laptopul și-a venit să mă întrebe dacă vreau lapte la cafea. A fost a doua oară când mi-a fost jenă. De data asta de jena ei. Uitându-mă lunile trecute la profilul ei Facebook și-a petrecut anii recenți ca și chelneriță prin vreo 7-8 baruri și cluburi și cafenele din oraș.
Mi-ai scris mai sus că am avut noroc că n-am dat peste oameni care ”au simtit nevoia sa-mi demonstreze ca au si scoala vietii”. Iar eu spun că am dat peste destui.
Unora le las și bacșiș.
