Şi stau să mă întreb, uneori, ce se întâmplă cu cei care nu-şi pun întrebări: de ce ajung ajung ei neapărat în rai? Fiindcă, la urma-urmei, cum ai da-o, tot ajungi cenuşă sau nisip. Chestia e că pe lângă cei care nu-şi pun întrebări mai sunt şi cei care sunt permanent încântaţi de fire, capabili să fie uimiţi continuu de mărunţişuri: flori, cerul albastru care după ploaie se ştege la ochi cu batistuţe de nori, etc. Aceia vor fi mereu trişti că murind nu se vor mai putea minuna de minunile firii... Dacă Dumnezeu a gândit aşa lumea, atunci aici a greşit. Creând raţiunea, şi-a creat eşafodul. Sau prin ea a sublimat într-o noţiune fără chip şi fără nume, într-o ipoteză.
De ezemplu, sunt oameni care dacă ar fi să crape, nu ar regreta decât că nu vor mai putea admira lumea şi iubi măruntele minuni din jurul lor. Adică face bunul Dumnezeu lumea şi iubirea, îţi arată cât de minunată e creaţia lui, apoi te omoară şi nu te mai lasă să iubeşti nici Creaţia, nici Creatorul. Ce treabă este aceasta?
Mr Vriies + Lucica, ia concentraţi-vă asupra celor de mai sus... Vă ia cu frig, sau nu?
Filozof de frunte şi de serviciu,
Nae Tractoristu


