Roportalianul a scris:
Care doua?
Mi-ai dat ideea pentru topic.
Adică...mintea a creat cuvântul şi tot ea întreabă despre el? Când l-a creat, în relaţie cu ce obiect(e) (care "există") l-a creat (sau adoptat)? Şi acum, dacă îl desparte de acele obiecte (presupune că este posibil ca niciun obiect să nu existe), dispare chiar cuvântul "existenţă". Şi cum mai pui întrebarea? Deci, dacă pornesc (1) cu un termen abstract ca să îi ataşez apoi un concret... eşuez. Mai bine "plec (2) de la concrete" şi le ataşez apoi abstracte.
(Observaţi cum cuvântul "plec" sugerează plăcere iar "pornesc"...Şi discursul logic la fel se concepe, de unde şi cuvântul "filosofie")
Deci...pot (1) să iau cuvântul "EXISTENŢĂ" ca ştiut şi să vad dacă îl pot lega de "CEVA concret". Rezultă probabil un eşec: vreau să leg abstractul de concret de o manieră nearbitrară (cu siguranță, cu dovezi, nu aşea...fifty/fifty). Sau cu o pribabilitate, cum întreabă iniţiatorul? Adică, un abstract (termenul "există") să îl leg de un obiect concret (perceput), dar şi de o dovadă concretă a existenţei lui, alta decât percepţia!
(De obicei pot să apelez la alt om: percepi şi tu "asta"? De aici, definiţia Torah a "adevărului": "declaraţia a doi martori". Sec, puţintel, dar logic, filosofic.)
Sau pot (2) să mă gândesc că însuşi cuvântul "există" nu există decât ca produs al minţii, care îl foloseşte ca instrument pentru a conecta două "obiecte" (reprezentări sau chiar percepţii): obiectul ce există şi încă unul cu care se află în relaţie. De ce două? Pentru că... am folosit noi cuvântul "există" vreodată în alt scop decât pentru a lega două obiecte?
(Vedeţi cum abisul filosofic devine lingvistică, iar limba un instrument al pragmatismului minţii. Dar limba este o ştiinţă neaşteptat de solicitantă.
Avea dreptate Bill Gates: "este programarea computerului [limbajele de programare nu pot fi folosite decât corect] care dezvoltă cel mai mult gândirea".)
...
Ce ştiu despre cuvântul existenţă? De exemplu, dacă iau senzaţia ca bază a definiţiei (senzaţia sigur există) apare totuşi întrebarea: nu este doar o iluzie? Iar avem un cuvânt în minte, moştenit din epoca pre-filosofică - "iluzie". Asta cum se definește? Ceva ce am crezut că simţim sau percepem... dar "nu există".
Până la urmă ajungem la abordarea din psihologie: să definim senzaţia ca ceea ce există sigur. Percepţia ca fiind un obiect ce există, probabil, "hic et nunc". Reprezentarea, un obiect abstract - nelegat în esenţă de timp, spaţiu sau alte obiecte. Apoi "existenţa" unui obiect este o declaraţie că reprezentarea lui poate fi pusă în relaţie cu percepţii.
Cred că aici sunt limitele minţii. Ca în orice ştiinţă, nu ne putem baza decât pe nişte axiome, credinţe de bază care sunt înnascute, "sunt deja"... şi pur şi simplu nu avem nicio plăcere să le punem la îndoială.
A avansat cineva mai mult cu introspecţia?
Acum eu lucrez cu axiome gen (pe scurt): "eu exist, senzaţiile există, percepţiile pot fi uneori false dar în majoritate nu le pun la îndoială, reprezentările sunt ceva abstract".
Cred că la baza gândirii se află principiul plăcerii - satisfacţia caracteristică a minţii de a putea face predicţii - estimări despre viitor care se şi adeveresc. Asta arată că modul ei de gândire poate fi de folos organismului (sau voinţei) şi că modul cum funcţionează gândirea este OK. Am cam derivat "în mod pragmatic" funcţiile minţii din biologie dar... mai corect de atât nu ştiu.