Este dragostea un act de vointa?

Initial, poate nu. Pe urma, cu siguranta.

O profa pe care am indragit-o mult avea o vorba : "casnicia e un butoi cu miere pe deasupra si dedesubt plin cu rahat".

In adolescenta cauti o situatie ideala, complet diferita de a adultilor din jur (pe care ii tot vezi certandu-se, ingropandu-se in rutina etc). Pe parcurs descoperi ca acea situatie ideala nu exista si pacea interioara o gasesti in mare parte de unul singur si lasandu-l pe celalalt sa respire (incetand sa mai proiectezi asupra lui dorintele si aspiratiile tale). 

Odata ce realizezi ca acea perfectiune nu exista si nu va exista vreodata, este o alegere constienta, ce prin urmare implica vointa. 

stupid_me a scris:

Si daca tot ai amintit de spiritual, in ce masura se confunda/completeaza cu sexualitatea?

Nu stiu daca e bine spus ca se confunda sau ca se completeaza. Sexualitatea e un aspect al ei.

Allexandrra a scris:

Nu stiu daca e bine spus ca se confunda sau ca se completeaza. Sexualitatea e un aspect al ei.

Hm.

Si totusi abstinenta nu poti spune ca te face mai putini spiritual.

Nu cred ca este atat de simplu pe cat...pare.

Abbie M. a scris:

In adolescenta cauti o situatie ideala

Si prin cautare nu e implicata si vointa?

Iluzia in sine nu pleaca tot de la vointa?

stupid_me a scris:

Hm.

Si totusi abstinenta nu poti spune ca te face mai putini spiritual.

Nu cred ca este atat de simplu pe cat...pare.

Abstinenta e alt aspect. :D

Câteva considerații

1. E dificil de a defini ce e aia iubirea sau dragostea. Pentru a nu bloca discuția, e bine să trecem mai departe :)

Pentru binele comun al acestui thread :D, să considerăm că Dragostea are ca sinonim Iubirea și e ceva al naibii de complex. Ea se poate manifesta față de iubită/iubit (parteneri), familie, prieteni, umanitate, divinitate, animale, obiecte, patrie, frumos, artă, cosmos etc. 

Pentru toate aceste „manifestări” noi avem un singur cuvânt, însă grecii aveau mai multe, printre care eros, storge, philia, agape,

2. Se știe că la vechii greci, Eros era zeul iubirii - fiul lui Zeus și al Afroditei. Interesant e că, potrivit primelor surse filosofice (Hesiod, de ex.), Eros era înțeles ca fiind un principiu primordial, un principiu ordonator al cosmosului, alături de Chaos, Gaia și Tartaros, deci anterior panteonului de zei olimpieni. Parmenide îi consideră chiar primul dintre toții zeii care au intrat în existență.

Din punct de vedere filosofic e de reținut ideea asta, că Iubirea, Dragostea (erosul) ar fi o forță primordială, un principiu cosmic ordonator, anterior zeilor.

3. Metafizica iubirii, a lui Schopenhauer este practic o metafizică a sexului. Adică Scopenhauer reduce iubirea de orice fel, la iubirea legată exclusiv de sex.

Ținând cont de toate acestea, aș spune că dragostea (iubirea), deși experimentată de ființa umană ca un sentiment sau emoție teribilă, este mai mult decât acestea și pare a fi un imperativ al ființei, un fel de forță cosmică, care zace latent în ființa umană și care se manifestă treptat și plenar pe măsura evoluției. 

Interesant.

Mai ales ca grecii antici, printre care chiar si Platon, considerau ca femeia nu este demna de a fi obiectul unei pasiuni intense, lucru care ar fi taiat dim virilitatea barbatilor, singurii capabili sa fie lideri in spatiul public.

Totusi, Kant spune ceva interesant, in genul ,,Nu poti trata dragostea ca pe o datorie''. Or asta ar taia din start posibilitatea ca dragostea sa poata fi angrenata de vointa? Uite o intrebare buna.

Pe de alta parte, unii spun ca dragostea este o 'boala a creierului', altii spun ca e o minune.

Fie una, fie alta, are loc vointa atunci in ecuatie?

Insa eu am o dilema. De ce iubirea in care doi oameni s-au iubit intr-o perioada mai lunga de timp, in general dureaza mai mult? Amintirile si prin asta - propria noastra existenta - ajunge sa se confunde cu acea iubire ...?

stupid_me a scris:

Pe de alta parte, unii spun ca dragostea este o 'boala a creierului', altii spun ca e o minune.

Fie una, fie alta, are loc vointa atunci in ecuatie?

Totusi, Kant spune ceva interesant, in genul ,,Nu poti trata dragostea ca pe o datorie''. Or asta ar taia din start posibilitatea ca dragostea sa poata fi angrenata de vointa? Uite o intrebare buna

Ai pus mai multe probleme la care nu pot răspunde dintr-o suflare, așa că o voi lua pe rând, după puterile mele mici, dar sincere...

Dragostea nu-i o boală a creierului. Asta e doar o explicație materialist-mecanicistă, foarte săracă,  Să ne înțelegem, vorbim de dragoste, de iubire și nu de obsesii sau pasiuni oarbe care ne duc în sfera patologicului.

Cu privire la relația dintre dragoste și voință, dacă avem în vedere doar experiența noastră imediată, lumească, e clar că dragostea apare mai degrabă ca un inefabil pe care nu ni-l putem explica și nu ne putem îndrăgosti de oricine, așa, la voință, cât am pocni din degete. Adică, să spunem că de mâine, ora 6, mă voi îndrăgosti de Geta sau Ionete sau îl voi iubi pe vecinul Gicu (pe care, fie vorba între noi, în momentul vorbirii nu-l pot suferi că e nesimțit, vulgar și alcoolic) sau îmi voi iubi țara și rudele care m-au bârfit toată viața lor.

Însă filosofic vorbind, definind voința și iubirea așa cum a făcut-o Schopenhauer (în cazul voinței) și cum au făcut-o vechii greci (în cazul erosului, iubirii), ca niște principii sau forțe cosmice directoare, atunci putem spune că între acestea două principii există o relație strânsă, chiar dacă noi nu o sesizăm imediat. Adică se angrenează unul pe celălalt sau poate că sunt două fețe ale aceleiași monede - metaforic vorbind. 

stupid_me a scris:

Interesant.

Mai ales ca grecii antici, printre care chiar si Platon, considerau ca femeia nu este demna de a fi obiectul unei pasiuni intense, lucru care ar fi taiat dim virilitatea barbatilor, singurii capabili sa fie lideri in spatiul public.

Aici te contrazic. Sigur că femeia nu era în centru societății acelor vremuri (deh, tarele istoriei, ce vrei! :D ), însă departe de Platon să afirme că femeia nu ar fi fost demnă de a fi obiectul unei pasiuni intense...

De altfel, să ne aducem aminte de un „război mondial antic”, războiul Troiei, care a izbucnit tocmai din cauză că Elena a fost obiectul unei pasiuni intense.

Vriies a scris:

De altfel, să ne aducem aminte de un „război mondial antic”, războiul Troiei, care a izbucnit tocmai din cauză că Elena a fost obiectul unei pasiuni intense.

Sau de Aspasia si Pericle.

Vriies a scris:

Însă filosofic vorbind, definind voința și iubirea așa cum a făcut-o Schopenhauer (în cazul voinței) și cum au făcut-o vechii greci (în cazul erosului, iubirii), ca niște principii sau forțe cosmice directoare, atunci putem spune că între acestea două principii există o relație strânsă, chiar dacă noi nu o sesizăm imediat. Adică se angrenează unul pe celălalt sau poate că sunt două fețe ale aceleiași monede - metaforic vorbind. 

Eu inteleg altfel. La Schopenhauer, vointa este principiul cosmic care se manifesta la om prin iubire. La greci, iubirea este principiul cosmic care se manifesta prin orice. Atunci nu avem doua principii cosmice, ci unul singur. 

:)

stupid_me a scris:

I

Totusi, Kant spune ceva interesant, in genul ,,Nu poti trata dragostea ca pe o datorie''. Or asta ar taia din start posibilitatea ca dragostea sa poata fi angrenata de vointa? Uite o intrebare buna.

Da, daca intelegi prin vointa ceva de care te lasi condus in mod constient. Nu iubesti ceva sau pe cineva pt. ca asa ai ales si iti urmezi cu perseverenta alegerea, ci pt. ca ceva innascut din tine pe care nu ti-l poti explica te determina sa iubesti.

Daca intelegi prin vointa un principiu universal, atunci vointa ar fi ceea ce te determina sa iubesti.

In ambele cazuri, se pare ca nu avem de ales.

De ce ne displace atat de mult ca nu putem alege daca iubim sau nu? Sau ca nu putem decide obiectul iubirii? 

Allexandrra a scris:

Sau de Aspasia si Pericle.

Corect, se pot da multe exemple de femei care au făcut furori în lumea antică :D

Allexandrra a scris:

Eu inteleg altfel. La Schopenhauer, vointa este principiul cosmic care se manifesta la om prin iubire. La greci, iubirea este principiul cosmic care se manifesta prin orice. Atunci nu avem doua principii cosmice, ci unul singur. 

:)

Păi, nu. Păi, stai puțin... :)

La Schopenhauer, voința este singurul principiu cosmic, temeiul ultim al existenței. „Sexul, spunea Schopenhauer, este instinctul care reprezintă cea mai puternică manifestare a voinței de viață”. Iubirea ( a se citi „sexul”, la Schopenhauer), alături de inteligență, conștiință etc., sunt manifestări ale voinței (care doar ea constituie principiul), sunt epifenomene.

Pe când la greci, cel puțin în prima fază a filosofiei, inclusiv la Parmenide, erosul era un principiu cosmic. 

stupid_me a scris:

Hm.

Si totusi abstinenta nu poti spune ca te face mai putini spiritual.

Nu cred ca este atat de simplu pe cat...pare.

Si prin cautare nu e implicata si vointa?

Iluzia in sine nu pleaca tot de la vointa?

Normal că nu e simplu :) Există o întreagă tradiție a abstinenței, ca mijloc prin care se dobândește o „mai bună spiritualitate”, atât în lumea Orientală cât și în cea Occidentală.

Io unu n-aș putea spune că abstinența ar fi o condiție sine qua non a spiritualității, însă, în mod cert există multe școli spirituale sau tradiții care susțin asta.

E clar că voința e implicată în procesul căutării. 

Dar n-aș putea spune că iluzia ar pleca neapărat de la voință.

Vriies a scris:

Păi, nu. Păi, stai puțin... :)

:rot:

Da, 1 plus 1 fac 2 chiar si la mine. Scuze, a sunat telefonul si am lasat fraza in aer. Altceva am vrut sa zic. Revin maine.