7 brute din Vaslui

ce este în mintea celui care molestează;
moralitatea sociopatului

Eric Eckardt a fost implicat într-un delict scandalos: fiind garda de corp a patinatoarei Tonya Harding, Eckardt a aranjat ca nişte ucigaşi plă-titi să o atace pe Nancy Kerrigan, rivala Tonyei de la Olimpiada din 1994, care a luat medalia de aur la proba feminină de patinaj artistic. In urma acestui atac, genunchiul lui Kerrigan a avut de suferit grav, fapt care a împiedicat-o să se antreneze câteva luni, foarte importante de altfel pen­tru cariera sa. Atunci când Eckardt a văzut-o pe Kerrigan la televizor cum plânge, remuşcările l-au cuprins brusc şi i-a spus unui prieten secretul lui, ceea ce a dus la arestarea atacatorilor. Aceasta este puterea empatiei.

De obicei însă, din păcate, ea le lipseşte celor care comit cele mai oribile crime. Profilul psihologic al violatorilor, al celor care molestează copii şi al celor care dau spargeri extrem de violente este acelaşi: ei sunt incapabili de empatie. Această incapacitate de a simţi suferinţa victime­lor le permite să se mintă singuri, încurajându-se astfel în actele lor crimi­nale. Pentru violatori, minciuna sună cam aşa: „Femeilor le place să fie violate" sau: „Dacă se opune, de fapt se lasă mai greu, asta e tot"; pen­tru cei care molestează copiii: „De fapt, nu-i fac nici un râu copilului, ci doar îi dau putină iubire" sau: „E doar o altă formă de afecţiune"; pen­tru părinţii care îşi maltratează fizic copiii: „Asta nu este decât o disci­plină de fier." Aceste autojustificări au fost preluate de la oameni trataţi pentru astfel de probleme şi care au declarat că asta şi-au spus atunci când îşi brutalizau victimele sau se pregăteau s-o facă.

Blocarea empatiei la aceşti oameni în momentul în care îşi chinuiesc victimele este aproape întotdeauna parte componentă a unui ciclu emo­ţional care accelerează aceste acte pline de cruzime. Ele stau mărturie din punct de vedere emoţional pentru ceea ce duce la un delict sexual cum ar fi molestarea unui copil¹⁷. Ciclul începe atunci când agresorul e foarte supărat: furios, deprimat, singur. Aceste sentimente pot fi declan­şate, de exemplu, de urmărirea unor cupluri fericite la televizor, ceea ce îi creează apoi un sentiment de deprimare, datorită faptului că el este singur. Atacatorul care caută mângâiere în fantezia favorită doreşte de obicei o prietenie caldă cu un copil; fantezia devine sexuală şi sfârşeşte în masturbare. După aceea, atacatorul simte pentru o vreme o oarecare des­cătuşare din starea de tristeţe, numai că aceasta este de scurtă durată; depresia şi singurătatea revin în şi mai mare forţă. Atacatorul începe să se gândească cum ar putea să-şi pună în practică fanteziile erotice, spunându-şi că există justificări, ca de exemplu: „De fapt, nu-i fac nici un rău copilului, pentru că nu suferă din punct de vedere fizic" şi: „Dacă un copil nu vrea să facă sex cu mine, mă poate opri."

În acest moment, atacatorul vede copilul prin lentilele unei fantezii perverse şi nu cu empatie faţă de ceea ce simte cu adevărat copilul într-o asemenea situaţie. Această detaşare emoţională caracterizează tot ceea ce urmează, de la planul pus la cale pentru a- prinde singur pe copil până la repetarea atentă a ceea ce se va întâmpla şi punerea în practică a planului. Toate acestea sunt urmărite ca şi cum copilul implicat n-ar avea nici un fel de sentimente proprii; în schimb, atacatorul proiectează în fantezia sa erotică o atitudine cooperantă din partea copilului. Sentimentele copilului — greaţa, teama, dezgustul — nu sunt luate în seamă. Dacă atacatorul le-ar percepe, ele ar „distruge" totul pentru el.

Noile tratamente pentru agresorii de copii şi alţi atacatori se concen­trează mai ales pe lipsa de empatie faţă de victime, într-unul dintre cele mai promiţătoare programe de tratare, atacatorii citesc relatări cumplite ale unor delicte similare cu ale lor, povestite din perspectiva victimelor. De asemenea, urmăresc casete video cu victimele în lacrimi, în care acestea povestesc ce înseamnă să fii molestat. Apoi atacatorii trebuie să scrie despre propriul lor delict din punctul de vedere al victimelor, imaginându-şi ce a simţit victima. Ei citesc această povestire în cadrul unei terapii de grup şi încearcă să răspundă la întrebările referitoare la atacul respectiv din perspectiva victimelor, în final, atacatorii trec printr-o reconstituire simulată a delictului, de data aceasta jucând rolul victimei.

William Pithers, psihologul închisorii din Vermont, cel care a creat această terapie a privirii lucrurilor dintr-o altă perspectivă, mi-a spus: „Empatia cu victima schimbă percepţia, astfel încât negarea durerii devine dificilă chiar şi în fanteziile erotice." Şi astfel întăreşte motivarea bărbaţilor respectivi de a se lupta cu pornirile lor sexuale perverse. Doar jumătate dintre atacatorii sexuali care au urmat acest program în închi­soare repetă delictele comise, comparativ cu cei care nu au urmat acest tratament şi care sunt mult mai mulţi. Fără această motivaţie iniţială in­spirată de empatie, restul tratamentului nu va funcţiona.

In vreme ce există unele mici speranţe de trezire a unui simţ empatie la atacatori cum ar fi pedofilii, în cazul criminalilor psihopaţi (care mai nou se numesc sociopaţi, acesta fiind un diagnostic psihiatric) ele sunt mult mai reduse. Psihopatii sunt binecunoscuţi pentru faptul că sunt fermecători şi nu au nici un fel de remuşcări, nici măcar în cazul actelor celor mai crude şi mai nemiloase.

Psihopatia, incapacitatea de a simţi empatia sau vreo compasiune de orice fel sau măcar de a avea o tresărire de conştiinţă, este una dintre cele mai uluitoare lipsuri emoţio­nale. Baza totalei răceli sufleteşti a psihopatului pare să se afle în inca­pacitatea lui de a face altceva decât conexiuni emoţionale superficiale. Cei mai cruzi criminali, cum ar fi ucigaşii în serie sadici, care se bucură de suferinţa victimelor înainte de a le omorî, reprezintă un fel de rezu­mat al psihopatiei¹⁸.

Psihopatii sunt şi mitomani credibili, fiind în stare să spună orice pentru a obţine ceea ce doresc, şi manevrează emoţiile victimelor cu ace­laşi cinism. Să ne gândim la cazul lui Faro, de şaptesprezece ani, mem­brul unei bande din Los Angeles, care a mutilat o mamă şi pe copilaşul ei, împuşcându-i din maşina în mers. El descrie această întâmplare mai curând cu mândrie decât cu remuşcare. Mergând într-o maşină cu Leon Bing, care tocmai scria o carte despre bandele din Los Angeles, Crips şi Bloods, Faro a vrut să arate ce poate. El i-a spus lui Bing „că o să facă pe nebunul" faţă de cei „doi gagii" din maşina următoare. Iată cum povesteşte Bing acest schimb de violenţe:

Şoferul, simţind că cineva se uită la el, aruncă o privire către maşina noas­tră, îi prinde privirea lui Faro, îngheţând pentru o clipă. Apoi opreşte maşina, se uită în jos, se uită într-o parte. Fără îndoială ca în privirea lui am văzut frica.

Faro îi demonstrează lui Bing ce privire i-a aruncat persoanei din cealaltă maşină:

M-a privit fix şi întreaga fizionomie i s-a schimbat de parcă cineva ar fi făcut un trucaj fotografic, prin care să demonstreze trecerea timpului. A devenit o faţă de coşmar, şi este înspăimântător să vezi acest lucru cu ochii tăi. Acest chip îţi spune că dacă ai răspunde cu aceeaşi monedă, dacă 1-ai provoca pe acest puşti, ţi-ai asuma un mare risc. Privirea lui spune că de fapt nu-i pasă de nimic, nici de viaţa ta, nici de a lui.¹⁹

Bineînţeles că într-un comportament atât de complex precum cel criminal sunt multe explicaţii plauzibile care nu evocă baza biologică. Ar fi aceea că o capacitate emoţională perversă — intimidarea altora — are o valoare de supravieţuire într-un mediu extrem de violent şi se poate transforma într-o capacitate de a comite crime; în aceste cazuri, prea multă empatie ar putea fi contraproductivă. într-adevăr, o lipsă oportună de empatie poate deveni o „virtute" în multe roluri din viaţă, de la poliţistul anchetator „rău" până la conducătorul unei corporaţii. Cei care au executat acte de tortură pentru terorişti, de exemplu, descriu felul în care au învăţat să se disocieze de sentimentele victimelor pentru a-şi face „treaba". Sunt multe căi manipulatorii.

Unele dintre cele mai rele chipuri pe care le ia absenţa de empatie au fost descoperite întâmplător într-un studiu asupra unora dintre cei mai cumpliţi indivizi care îşi băteau nevestele. Cercetarea a scos la iveală o anomalie psihologică întâlnită la mulţi dintre soţii care-şi băteau neves­tele sau le ameninţau cu cuţitul sau cu arma: aceşti soţi acţionează astfel cu sânge rece, într-un mod calculat, şi nu pentru că sunt într-un acces de mânie²⁰, în momentele lor de furie maximă, această anomalie iese la iveală: ritmul cardiac scade în loc să crească, aşa cum se întâmplă de obicei în crizele de furie. Acest lucru înseamnă că din punct de vedere psihologic sunt mai calmi când devin violenţi şi abuzivi. Violenţa lor pare a fi o formă de terorism calculat, o metodă de a-şi stăpâni nevestele insuflându-le frica.

Aceşti soţi reci şi brutali sunt o specie aparte faţă de ceilalţi soţi care îşi bat soţiile. Mai întâi, par a fi violenţi şi în afara căsniciei, încăierându-se prin baruri, la serviciu sau cu ceilalţi membri ai familiei. Şi în timp ce cei mai mulţi bărbaţi devin violenţi cu soţiile lor impulsiv, din furie, pentru că se simt respinşi sau geloşi sau de frica de a nu fi părăsiţi, cei­lalţi îşi calculează bătăile, care uneori par să nu aibă nici un motiv — şi odată ce încep, orice ar face ea, soţia, chiar şi încercarea de a-1 aban­dona, are ca efect sporirea violenţei.

Unii cercetători care i-au studiat pe psihopaţii criminali bănuiesc că stilul lor rece de a manipula şi lipsa empatiei sau a afecţiunii, poate une­ori să apară tocmai dintr-un defect neural .O posibilă bază psihologică a psihopatiei nemiloase a fost prezentată în două feluri, fiecare sugerând implicarea unor trasee neurale către cre­ierul limbic. Pe una dintre ele undele cerebrale sunt măsurate pe măsură ce oamenii încearcă să descifreze mai multe cuvinte ale căror litere au fost amestecate. Cuvintele sunt afişate foarte repede, cam la o zecime de secundă. Majoritatea oamenilor reacţionează diferit la anumite cuvinte cu încărcătură emoţională, cum ar fi a ucide, faţă de cuvintele neutre cum ar fi scaun: ei pot decide mai rapid dacă acel cuvânt emoţional a fost încurcat, iar creierul lor arată un tipar distinctiv de reacţie la cuvin­tele emoţionale, dar nu şi la cele neutre. Psihopatii nu au asemenea reacţii: creierul lor nu dovedeşte existenţa unui tipar distinctiv de reacţie la cuvintele emoţionale şi nu răspunde mai rapid la ele, sugerând astfel o disfunctionalitate a circuitelor dintre cortexul verbal, care recunoaşte cuvântul, şi creierul limbic, care îi ataşează un anumit sentiment.

Robert Hare, psiholog la Universitatea British Columbia, cel care a făcut acest studiu, interpretează rezultatele în sensul dovedirii faptului că psihopatii au o înţelegere superficială a cuvintelor emoţionale, reflectare a superficialităţii lor mai generale în domeniul afectiv. Hare crede că împietrirea psihopaţilor se bazează în parte pe un alt tipar psihologic, pe care 1-a descoperit într-un studiu ce sugerează o deviere în funcţionarea nucleului amigdalian şi a circuitelor aflate în legătură cu acesta: psihopatii care ştiu că vor fi supuşi şocurilor electrice nu arată nici un fel de teamă, ca reacţie normală în cazul unor oameni care urmează să sufere o durere fizică²¹. Cum durerea viitoare nu generează un val de nelinişte, Hare trage concluzia că psihopaţii nu sunt preocupaţi de posibilele pedepse faţă de ceea ce fac. Şi pentru că ei nu simt această frică — nu cunosc empatia, sau compasiunea, faţă de frica sau durerea victimelor lor.