Dragi şi stimaţi stimabili confraţi de clacă!
Rostu vieţii este o problemă la care nu ştiu de ce revin constant (când nu am de arat...). De ezemplu, fiind în concediu de iarnă, azi m-am trezit că bat din nou câmpii pe această temă, aşa că după o vreme mi-a venit dor de voi, fiindcă este un simţământ înălţător să nu baţi câmpii singur...
Aşadar azi mă gândeam că dincolo de rosturile de zi cu zi sau de cele făurite cu bună voie, ori chiar insuflate de societate şi de aşteptările ei, s-ar putea să nu mai fie nimic. Orice ar face omul, ar fi ca munca unei furnici care pune şi ea, pe măsura puterilor ei, un fir de nisip mai mare sau mai mic, la cuibul numit furnicar. Şi mergea un film la televizorul meu color despre agricultura unei civilizaţii din America despre care nu am mai auzit nimic (Cahokia, parcă). Acolo au trăit, s-au bucurat de soare, au râs şi au plâns, au iubit, au crescut copii, au construit case şi au stat la poveşti la gura sobei, apoi au murit zeci de mii de oameni. Ce rost or fi avut ei pe lumea asta? Ce-a rămas din gândurile lor, din faptele lor, din lumea lor de poveşti şi credinţe? Doar o grămadă-două de pământ, numite tumuli, asupra cărora se minunează unii tractorişti din ziua de azi... Iacă, din cazuri ca acesta vine apa la moara inutilităţii. Dar dacă ar fi aşa, atunci cum ar mai ajunge omenirea la stele? O fi şi povestea asta cu rosturile vieţii la fel ca povestea cu copacul cel falnic şi rămuros care face un singur fruct, dar nu se ştie pe care ram? Şi până ce apare fructul toate ramurile sunt utile numai ca fructul să apară sigur? Dar care o fi fructul pe care trebuie să-l producă omenirea? Ei, şi uite-aşa apar întrebările una din alta şi una după alta, ca binecunoscutele ciuperci după ploaie...
Şi cum vine iubirea aici? Pentru apariţia vieţii pe o planetă, fie ea şi pământul nostru, ştim că trebuie îndeplinite o mulţime de condiţii care mai de care mai dificile (soarele să nu fie nici prea mare, nici prea mic, gravitaţia să nu fie nici prea mare, nici prea mică, temperatura între 0-40 C, să fie apă, să fie mâncare, aer, ozon, magnetism, aurore boreale şi Moş Crăciun, etc.), iar condiţiile respective să şadă în picioare timp de 4-5 miliarde de ani. Apoi apar microbii şi microabele ai căror urmaşi mai târziu construiesc turnul Eiffel, canalul Dunăre-Marea Neagră, etc. Păi acu, ia să spună careva, de ce să pună mână de la mână atâtea condiţii întrunite ca să producă nişte microbi conştienţi (care supravieţuiesc până şi meteoriţilor uriaşi de acu cca 60 milioane de ani), dacă nu ar ezista o forţă, hai să-i zicem "evoluţionistă", care să-i mâne mereu înainte, şi fără de care ar fi rămas planeta tot la supa iniţială de atomi şi molecule moarte? Dacă cineva are probleme semantice privind cuvântul "iubire", poate propune alte lămuriri (respectiv alţi termeni) pe care eu unul abia le aştept...
Cu aleasă stimă,
Nae Tractoristu
