Despre sensul vieții

Vriies a scris:

Etica nicomahică...

Este studiul în care Aristotel a încercat să sondeze sensul vieții. Foarte pe scurt, în viziunea stagiritului, sensul vieții oamenilor ar consta în scopul ultim al tuturor acțiunilor lor, iar acesta e fericirea (eudaimonia, în greaca veche). Însă e ceva de discutat pe marginea termenului eudaimonia.

Întrebărilor de mai jos le sunt prioritare cele din mesajul anterior.

(4) Flexibilitatea vieţii şi controlul său

Ce o împiedică pe viaţă să-l părăsească pe omul în care se află, mai devreme de termenul expirării materiei, ca să-şi îndeplinească Eudaimonia în altfel de stare, să-i spunem, nemuritoare?

Elementele purtătoare de viaţă nu mai au controlul pe care l-au avut până acum?

nicksson a scris:

Oricum, apreciez forma elegantă şi colorată a comentariului tău.

Mulţumesc. Am mai adus puţine întrebări şi asupra flexibilităţii vieţii de a face ce vrea, când vrea.

" Pentru omul drept nimic nu este rau, nici in viata, nici dupa ce moare, rosturile lui nu sunt lasate in parasire de zei." (Platon, Apologia)

"Omul drept", este acel om care a transcens raul, nemaiputandu-l atinge /afecta, in vreun fel anume, absolut nimic din ceea ce se poate intampla in viata . 

Sensul vietii, fiecarui om, cred ca este acela de-a fi Lumina. 

Vrăjeală a scris:

Întrebărilor de mai jos le sunt prioritare cele din mesajul anterior.

(4) Flexibilitatea vieţii şi controlul său

Ce o împiedică pe viaţă să-l părăsească pe omul în care se află, mai devreme de termenul expirării materiei, ca să-şi îndeplinească Eudaimonia în altfel de stare, să-i spunem, nemuritoare?

Elementele purtătoare de viaţă nu mai au controlul pe care l-au avut până acum?

Vrăjeală a scris:

Înainte de orice demarare a unei documentări de amploare şi a elaborării unui rezumat al celor discutate pe acest topic, aduc puţine întrebări, ca să evidenţiem cadrul în care punem viaţa: când, care, a cărui fel de fiinţă.

(1) În ce perioadă?

În raport cu fiinţa umană, sunt patru perioade ale vieţii: viaţa dinaintea fiinţelor umane, viaţa din timpul fiinţelor umane, viaţa din fiinţă după moartea fiinţei umane, viaţa după extincţia fiinţelor umane.

(2) Care viaţă?

Cea care reiese din procesele ulterioare unei explozii cosmice?

Cea care reiese din proces de creaţie divin? Ori cea din proces de creaţie/experiment extraterestru?

Ori cea care aparţine unor celule yocto-atomice, care şi-au construit un corp, denumit om, pentru a se proteja de alte lucruri din mediul înconjurător?

(3) A cărui fel de fiinţă?

Care percepe continuarea vieţii, după moarte, în diverse chestii de neconceput în timpul în care viaţa este în fiinţa sa umană?

Ori, care trăieşte cu celelalte fiinţe umane prin procesele sale afective, intelectuale şi voliţionale, prin raţiunea sa şi prin facultatea sa de a gândi fără să se raporteze la originea speciei umane şi la ceva după moarte?

Fiecare e liber să complice sau să simplifice problema sensului vieții.

Orice abordare, câtă vreme aduce oareșce lumină, este bine - venită.

Dincolo de multele abordări complexe despre problema sensului sau rostului vieții, părerea mea e că, cel puțin pe un forum, e de dorit să ne străduim să explicăm cât mai mult, în cât mai puține cuvinte. Uite, ceva în genul în care Dante a făcut-o undeva în Divina Comedie:

Dincolo de traseul inițiatic pe care Dante l-a propus, cum a fost interpretată această scriere, admirabilă rămâne părerea lui vizavi de sensul vieții. El spunea așa:

„Considerate la vostra semenza:

fatti non foste a viver come bruti,
ma per seguir virtute e canoscenza".

O traducere faină, după părerea mea, e cea a lui Pruteanu:

„Scrutați-vă menirile ființii:

nu-s oamenii făcuți să fie fiare, 

ci pelerini ai binelui și-ai minții!”

Deci aici avem o părere simplă și la obiect, în viziunea lui Dante, despre ceea ce ar fi sensul, rostul sau menirea vieții omului. 

Prima condiție ar fi ca, la un moment dat, să încercăm o introspecție, adică o privire și o cercetare asupra forului nostru interior.

Apoi să înțelegem că rostul sau menirea nostră nu-i de a duce o viață ca a „fiarelor”, bazată numai pe satisfacerea instinctelor.

Ci de a cultiva și a promova virtutea, „binele”, cunoașterea  și prin asta a încerca să ne elevăm continuu conștiința.

Maestre Vriies, dacă traducerea e mai bună (mai "faină", cum zici matale!) decât originalul, atunci al cui e meritul mai mare? Al lui Dante, sau al lui Pruteanu?

Aşteptând răspuns,

Nae Tractoristu

nicksson a scris:

Maestre Vriies, dacă traducerea e mai bună (mai "faină", cum zici matale!) decât originalul, atunci al cui e meritul mai mare? Al lui Dante, sau al lui Pruteanu?

Aşteptând răspuns,

Nae Tractoristu

Maestre nicksson, numai atât ai de spus? Nu mai veni cu chestii tendențioase! Te rog, recitește și o să vezi că n-am spus, așa cum greșit rămăseși matale cu impresia, că „traducerea e mai bună decât originalul” Am spus doar, reiterez, „O traducere faină, după părerea mea, e cea a lui Pruteanu”.

În poezie știi cum e, nu poți traduce mot-a-mot. 

Deci întrebarea ta e greșit pusă, are un viciu :)

Însă, na, daca vrei neapărat o umilă părere personală, dincolo de meritele marelui Dante, are și Pruteanu meritul că ne-a tradus atât de frumos aceste versuri.

Practic, o încercare de traducere a textului, fără veleități poetice, ar fi cam așa:

„Scrutați-vă originea: 

Menirea voastră nu e de a trăi ca niște brute,

Ci de a urma virtutea și cunoașterea.”

Vriies a scris:

[...]

Prima condiție ar fi ca, la un moment dat, să încercăm o introspecție, adică o privire și o cercetare asupra forului nostru interior.

Apoi să înțelegem că rostul sau menirea nostră nu-i de a duce o viață ca a „fiarelor”, bazată numai pe satisfacerea instinctelor.

Ci de a cultiva și a promova virtutea, „binele”, cunoașterea  și prin asta a încerca să ne elevăm continuu conștiința.

Frumos spus! 

Daca ar gandi toti ca tine!...

Vriies a scris:

Maestre nicksson, numai atât ai de spus? Nu mai veni cu chestii tendențioase! Te rog, recitește și o să vezi că n-am spus, așa cum greșit rămăseși matale cu impresia, că „traducerea e mai bună decât originalul” Am spus doar, reiterez, „O traducere faină, după părerea mea, e cea a lui Pruteanu”.

Deci întrebarea ta e greșit pusă, are un viciu :)

... dincolo de meritele marelui Dante, are și Pruteanu meritul că ne-a tradus atât de frumos aceste versuri.

Maestre Vriies, nu te mai gândii la rele când nu trebuie! Întrebarea mea nu are nici un viciu.

După părerea mea, pe care o susţin în continuare, traducerea lui Pruteanu, aşa cum ai amintit-o aici, este MULT mai bună (mai "faină"!) decât originalul italian.

Aşa că dilema persistă: dacă o traducere este mai bună (mai plastică, mai estetică, mai poetică, mai artistică, etc.) decât originalul, cine merită mai multe laude? Sau dacă nu mai multe, atunci câte? Mă rog, dacă nu vrei să te laşi antrenat în chestii concrete, nu mai zic nimic, deşi pretenţiile faţă de matale sunt mari... Dacă un poet ia o poezie a altui poet, o retranscrie şi îi iese mai frumoasă, ce merite are el? Sau n-are? Hai să vedem ce crezi...

Nae Tractoristu

Poi, așa spune. Că-i părerea ta. Io până acum nu m-am gândit la asta, că Infernul lui Pruteanu ar fi mai frumos decât originalul lui Dante :)

Acum să nu nu uităm că Divina Comedie a fost scrisă undeva pe la începutul anilor 1300, într-o italiană veche.

In fine, și eu consider că Pruteanu a făcut o treabă bună traducând Infernul. Toată stima pentru traducărorii care reușesc să redea esența sau spiritul unei opere, într-un mănunchi superb de cuvinte..

Dar nu cred că tre să facem astfel de comparații și clasamente. Mai corect spus, după mine, este că merite au ambii. Unul că a scris un astfel de poem genial, acum vreo 700 de ani. Altul că a tradus atât de frumos o parte din el.

Că tot vorbim acum, tot despre traduceri frumoase și tot cu referire la sensul vieții, mi-am adus aminte de o poezioară de-a unui poet german din Jocul cu mărgele de sticlă, al lui Hesse. Era acolo prezentată, ca un fel de chintesență a rostului vieții, pentru noi, oamenii de rând. Versurile sunau cam așa, spun din sărmana-mi memorie:

”Trec zile prețioase și noi dorim să zboare,

Comori de preț mai mare sperând c-or da în floare:

O plantă foarte rară, scăldată-n zori de rouă,

Un prunc pe care-l creștem, o cărticică nouă...”

Inima are multe "taine" pe care "ratiunea" nu le poate patrunde, asadar, ea da "directia de urmat", sensul vietii.