Davi_ a scris:Nu e cazul sa iti ceri scuze. Citeste bine ce a spus Adal. Zice sa aplici, sa faci ceva pt binele tau. Nu a fost rautacios.
Stiu, nu ma simt pregatita pentru atatea lucruri si adevarul e ca am un haos total in minte. Imi pare rau daca interpretez gresit, nici intentia mea n-a fost sa fiu acida..
Are dreptate ca ma plang,nu vreau sa fac nici pe victima nici pe ingerul care imblanzeste demonii cuiva.
Cu totii aveti dreptate, nu fac nimic daca continui sa ma plang.
Blues a scris:
Eu cred ca baiatul este perfect normal, numai ca foarte imatur si total nepregatit pentru o familie. Nu este psihopat sau altele ce am vazut pe aici, este, cel mai probabil, panicat si nu stie cum sa gestioneze situatia. Imi amintesc ca el a vrut acest copil si ca si-a asumat responsabilitati atunci cand ea nu stia daca sa pastreze sarcina sau nu.
Din cate inteleg, momentan nu are nici stabilitate financiara, ceea ce te poate baga in depresii crunte, mai les atunci cand astepti un copil.
Ati incercat sa stati de vorba impreuna cu parintii ambilor? Ca un fel de consiliere, sa zic asa, ca vor fi si oamenii aia bunici si poate va pot fi de ajutor cumva, cu o povata sau un sut in cur.
PS: Cand ai deschis primul topic pe forum, am stat departe de el, pentru ca sfatul meu ar fi fost sa avortezi.
Nu cred ca sunteti destul de maturi emotional pentru a avea un copil, probabil si de aici certurile voastre. Sper sa ma insel.
Ma tem ca nu va inselati, ati fi avut dreptate, la fel cum ar fi avut si ai mei, si eu cand m-am gandit prima data la asta. Desi atunci as fi respins ideea asta oricum, pentru ca il aveam pe el acolo, care ma sustinea si imi spunea ca e fericit ca eu o sa-i daruiesc un copil, cand a aflat ca e fetita a fost si mai fericit.
Dar adevarul e ca nu eram deloc pregatiti, sper doar sa putem rezolva asta cumva fara sa-i facem rau copilului.
Eu nu i-am sunat pe ai lui, am mai vorbit cu mama lui care imi spunea ca stie ca e dificil, dar ca ea ma sustine.. vorbele nu ma ajuta insa prea mult.
Ar fi trebuit sa ma gandesc mai bine atunci, pana la urma a mea a fost decizia.
Toti i-au invinuit pe ai mei ca mi-au zis de avort, dar acum ii inteleg.
Nu as mai putea renunta la copilul meu, acum cu atat mai putin. Nici nu vreau sa ma gandesc ce s-ar intampla daca ar pati ceva, ar fi numai vina mea si nu mi-as ierta-o.
adal* a scris:
Ti-am spus asta pentru ca se pare ca nu realizezi ca el asa va fi toata viata. Peste 5-6 ani nici nu te vei mai recunoaste cand te vei uita in oglinda. Pentru ca nu realizezi ca tu esti femeie perfecta pentru el. Femeia careia ii pasa de ce spune el, care sufera pentru ce spune el.
Asta ii alimenteaza self esteem-ul, care altfel, in relatia cu ceilalti, cred ca este la cote foarte joase.
Imi cer si eu scuze, daca am fost inteles gresit sau chiar am gresit.
E in regula, si eu m-am grabit cu interpretarile.
O sa incerc sa fac ceva, oricum nu vreau sa mai continui la fel.
Mi-e teama, foarte teama.. dar cand m-am aruncat in asta mi-am asumat orice ar fi putut veni. Asa ca e vremea sa ma maturizez.
