Zeul hiperborean
Și acum, când nu mă mai găsesc în mine,
Ce rost mai are sa strang ciorchine,
Rânduri triste sublimate-n rime?
O iarnă grea îmi zace iar în suflet,
Uitare n-am destulă, nici suflet, chiar nici cuget,
Scântei și licăr de adevar in al meu imperiu,
Aud cum zarile de zori sunt inundate,
Și grabnic trezirea mă cuprinde,
Mă uitam aieve-n vis, aveam falsa sorginte,
Păream a fi un zeu pe un tărâm septentrional
Ce se-mbata cu libațiuni, dar totul era-n van,
Căci nici măcar nu știa dacă e hiperborean.
