Dix a scris:
@stupid_me
http://victimeviol.ucoz.net/blog
Nu stiu daca ai citit blogul dar o trimite fix la profesionisti si la politie. In plus ii da surse te terapie si consiliere gratuita. Uite ca se poate si in Romania.
Nu este vorba de refuz. Este vorba de opinia specialistului, ca nu am scos-o eu din sac.
Normal ca am citit blogul si nu scrie acolo nicaieri nimic despre a spune sau a nu spune celor din jur despre trauma. Persoana in cauza chiar a regretat ca nu a povestit parintilor despre trauma. Daca nu ma crezi, iti dau nr ei de telefon si o poti intreba direct daca nu crede si acum ca ar fi trecut mai usor sau ar fi stopat, in cazul ei, abuzul.
Nu conteaza daca parintii sunt sau nu perfecti. Nu exista parinti perfecti.
A povesti parintilor despre trauma, nu exclude sub nicio forma ajutorul din partea specialistului.
Ba din contra, asa cum am spus DEJA, in cazul in care parintii nu sunt in stare sa puna corect problema - psihologul ar trebui sa intervina pentru sanatatea relatiei dintre parinte-copil in situatie de criza. Or tu ai impresia ca ei ii e usor sa o minta pe mama sa ca a slabit, ca nu se simte bine, ca nu se poate concentra - aparent din chesti minore, gen oboseala si stres????? Este o povara pentru ea acest lucru si este firesc sa fie o povara.
Cu tot respectul, accept daca nu esti de acord cu opinia specialistului, dar nu incerca sa rastalmacesti cele expuse de mine doar pentru a intari argumentul personal si subiectiv, deopotriva.
Eu chiar nu vorbesc de la mine. Stiu ce spun. Altfel as tacea, ca as putea face mai mult rau si departe de mine aceasta dovada de iresponsabilitate.
golden02 a scris:
Reticenta si teama mea fata de parinti are un substrat mai vechi. Eu m.am nascut si am crescut la tara, dupa care am plecat la liceu si facultate.
Eu stiu cel mai bine ce inseamna mentalitatea oamenilor din mediul in care traiesc, de la "ce o sa zica x si y" daca faci ceva necugetat, pana la etichete si catalogari nedrepte.
Nu vreau sa condamn oamenii, n.am niciun drept, nu sunt mai presus de nimeni, ci poate chiar mai jos. Problema e acum cu mine si trebuie cat mai curand sa imi iau inima in dinti..
Daca nu poti sa vorbesti cu parintii, nu o fa. Ar fi indicat, dar nu obligatoriu.
Nu o fa nici daca ti-o spun altii, ca si mine, de exemplu.
Daca ajungi singura la concluzia ca da, este mai bine sa impartasesc familiei cele traite, o faci.
Daca nu, mai bine nu, dar fii constienta ca asta va fi o povara in plus pentru tine. Este important sa constientizezi aspectele care te afecteaza si te vor afecta pe acest drum de vindecare.
Dix a scris:
Un parinte care nu o crede pe cuvant si devine susceptibil, cum in casa scarilor, la ora aceea, poate agresiv verbal sau mai rau si fizic ( tatii), eu zic ca nu ajuta, dimpotriva...
Ea trebuie sa invete sa infrunte astfel de opinii, sa faca diferenta intre ceea cee este (tendinta de a se invinovati) si ceea ce pare a fi (nu este vinovata in fapt, parintii se pot insela, ei nefiind specialisti in domeniu, parintii te iubesc indiferent daca sunt sau nu de acord cu tine - ca altfel nu ar fi acolo, in sanul familiei ei). In orice caz, se incurajeaza din start sa se apeleze la un specialist. Cu sau fara parinti.
In cazul in care nu poate ajunge maine la un psihoterapeut, un medic e o varianta apropiata ca prim ajutor spre constientizare. Nu politia, nu ea insasi, care e acum debusolata si sub efect posttraumatic. Decat deloc, tot mai bine ceva.
Nu e indicat sa o faca fortat, dar e de bun augur pentru ea, stiintific vorbind, sa vorbesaca deschis despre ce o doare cu familia.
