Anume că ceea ce citezi tu, cu Sevilla, e vechi şi depăşit. Tocmai din 1986. A fost o încercare de a combate violenţa pe calea manipulării percepţiei despre originea ei. Amuzant, incredibil, dar aşa a fost.
Ca să te convingi că deţin materialul mai mult decât îţi închipui, reproduc un citat la acest subiect, din cartea mea despre agresivitate.
Deci, iată fragmentul din cartea mea la care vei găsi începutul răspunsui la întrebarea ta. În rest, toate argumentele principale sunt inserate în cele 400 de pagini ale lucrării.
Evident că explicaţiile etologiste ale originii agresivităţii umane s-au intersectat la un moment dat cu viziunile umaniste privind păşnicia nativă a firii omeneşti, dar şi cu intenţiile guvernelor de a da o altă interpretare violenţei. În mediul politic şi social au început să se îngrijoreze că prin popularizarea tezelor despre caracterul instinctual şi programat genetic al agresivităţii umane, unele ideologii ar putea încuraja şi justifica violenţa şi războaiele. Iată de ce, s-a luat decizia ca, la nivel internaţional, să se dea un verdict ştiinţific oficial, prin care să se declare că agresivitatea umană nu este instinctuală, nu este un produs al evoluţiei şi oamenii nu posedă un „creier violent”.
20 de savanţi din 12 ţări s-au întrunit la 16 mai 1986 în oraşul spaniol Sevilla şi au semnat aşa-numita Declaraţie asupra Violenţei de la Sevilla (Seville Statement on Violence), în care au afirmat că agresivitatea nu este biologic determinată, nu există nicio necesitate evolutivă pentru război, omul poate fi educat cu ajutoul instituţiilor sociale şi pacea globală e posibilă. Iată cele mai importante teze ale acestei declaraţii:
-
“Este ştiinţific incorect să zicem că avem o înclinaţie nativă spre războinicie, moştenită de la antecesorii noştri din lumea animală”.
- “Este ştiinţific incorect să zicem că războiul sau orice alt comportament violent este genetic programat în natura noastră umană”.
- “Este ştiinţific incorect să zicem că de-a lungul evoluţiei umane s-a produs o selecţie care a favorizat comportamentul agresiv mai mult decâte alte forme de comportament”.
- “Este ştiinţific incorect să zicem că oamenii au un “creier violent””.
- “Este ştiinţific incorect să zicem că războiul este cauzat de un “instinct” sau o oarecare altă singură motivaţie”.
Concluzia finală a declaraţiei este monumentală: “Aşa cum războiul izvorăşte din mintea umană, la fel poate izvorî şi pacea din mintea noastră. Aceleaşi specii care au inventat războiul sunt capabile să inventeze şi pacea, responsabilitatea cade pe fiecare dintre noi”.
Trebuie să înţelegem că la elaborarea acestei declaraţii, tezele şi concluziile ei au fost dictate de interesele elitelor politice de a minimaliza prin orice mijloace riscurile războaielor pe glob. Scopul guvernelor şi al elitelor politice şi sociale a fost unul nobil – să asigure pacea în lume. Însă această declaraţie este eminamente politică, ea reprezintă o comandă socială şi a avut o menire propagandistică. Ea aminteşte izbitor de mult de declaraţia privind unitatea raselor umane, aprobată în 1951. Atunci, după profanarea şi manipularea în scopuri politice şi genocidare a teoriilor rasiale de către ideologii nazişti, organizaţiile internaţionale UNESCO şi ONU au poruncit comunităţii ştiinţifice să elaboreze o declaraţie în care să fie confirmată unitatea biologică a speciei umane (adică inexistenţa raselor).
Declaraţia respectivă – Statement on the Nature of Race and Race Differences–, avusese menirea să servească drept stavilă în calea torentului de animozitate interrasială şi interetnică de la mijlcoul secolului XX[ii]. La solicitarea UNESCO, savanţii din domeniul biologiei şi antropologiei trebuiseră să caute argumente pentru a denunţa „mitul rasismului”. A fost practic instituit un tabu asupra oricăror investigaţii ştiinţifice privind eventualele diferenţe rasiale, iar cerectătorii urmau să se autocenzureze în această privinţă. Declaraţia privind originea agresivităţii umane e din aceeaşi categorie – a documentelor menite să îngrădească şi să supravegheze cercetarea ştiinţifică, limitând-o la teoretizări conforme cu ideologia guvernărilor naţionale sau internaţionale. Ea reprezintă o încercare a de a evita un abuz posibil din partea explicaţiilor genetice asupra comportamentelor sociale, şi de a descuraja gândirea cu privire la existenţa vreunui determinism genetic. Declaraţia în cauză este totuşi un act de cenzură asupra ştiinţei, oricât de justificată moral şi politic ar fi această cenzură. Partea proastă este că Declaraţia asupra Violenţei de la Sevilla, limitând originea agresivităţii la un cadru istoric şi social doar, nu a ajutat cu nimic la temperarea agresivităţii în lume. Declaraţia reflectă modul în care oamenii preferă să vadă lucrurile, în loc să reflecte starea adevărată a lucrurilor. Dacă e să operez tot cu sintagmele utilizate în respectiva declaraţie, ea însăşi “este ştiinţific incorectă”; mai mult, obiectivele ei sociale au fost ratate.
Excluzând, oficial, agresivitatea din biologia naturii umane, declaraţia în cauză nu a putut exclude agresivitatea din interelaţiile reale ale oamenilor şi societăţilor; biologia umană nu poate fi anulată. Acele programe educaţionale şi sociale care au neglijat caracterul instinctual al agresivităţii, au falimentat. Oricât ar dori omenirea să nege, să se dezică de moştenirea ei evolutivă, negarea nu va avea niciun efect real asupra expresiei acestei moşteniri. Dacă se şi pot identifica soluţii de ameliorare a agresivităţii umane în plan social şi educaţional, acestea vor fi găsite numai raportându-ne la geneza reală a comportamentului agresiv.
