Fobie sociala

Buna

Va scriu si eu pentru ca...pentru ca. De fapt nu sunt sigura de ce, dar sunt aproape sigura ca am sa apas 'adauga raspuns' . Si citind topicul asta, mi se pare ca problema mea s-ar incadra pe-aici.

In ultimul timp, viata mea a intrat intr-un cerc vicios. Firma unde am lucrat aproape 5 ani (lucram singura, ma intalneam doar cu sefa mea de aprox. 2 ori pe saptamana)s-a inchis si am ajuns in situatia de a-mi cauta de lucru.

Si incep distractia...Iau ziarul, imi pun masca de zile mari (om entuziast, ambitios si vesel) si ma prezint la interviu. In cazul in care sunt acceptata, in maxim o saptamana renunt. De ce? Evident, nu pot s-o duc asa mult timp. Bineinteles, o saptamana e timp destul ca sa ajung sa-i urasc pe toti.Ei se bucura, sunt tristi, simt, ceea ce eu n-am mai putut sa fac de ceva ani buni.Comparatia ma zdrobeste si plec. Nu inainte ca ei sa-si fi dat seama ca ceva nu e in regula cu mine, ca reactionez exagerat cand nu ar fi cazul.Si recurg la minciuni din ce in ce mai complicate ca sa explic, am ajuns pana acolo incat am renuntat si la banii pentru zilele lucrate, doar ca sa nu mai fiu nevoita sa dau ochii cu ei. Apoi, o data acasa, ma ghemuiesc in pat si plang. Nu mananc, nu dorm, sau dorm prea mult si am cosmaruri. Sunt mereu obosita, nu ma pot concentra, cele mai marunte lucruri mi se par extrem de greu de realizat. Si totusi, trebuie sa lucrez, trebuie sa ma intretin singura, nu am voie sa fiu o povara.Dupa cateva zile, cu ziarul in mana, o iau de la capat. Numai ca de fiecare data e din ce in ce mai rau. Am ajuns sa nu mai pot face fata unei conversatii de rutina, e de-ajuns ca o persoana cu autoritate sa se uite la mine ca sa am senzatii de greata, ameteala, lesin.Azi am ajuns, in disperare de cauza, la un psihiatru. Am stat la el in birou vreo 20 de minute, timp in care suna telefonul non-stop. N-am reusit sa-i spun decat ca mi-e frica. Frica de oameni, frica sa ies pe strada, frica de mine, de ce-as putea spune si mai ales de felul in care ar fi perceput acest lucru de cei din jur. Mi-a pus un diagnostic de tulburare distimica si mi-a spus ca asta nu trece numai cu vointa, trece doar cu medicamente. Si ca e imperativ necesar sa nu intrerup, dar cu siguranta ma voi face bine.Nu stiu exact ce mi-a prescris, nu am scos inca medicamentele, cum am ajuns acasa am inceput sa caut 'tulburare distimica' pe internet.Si...am ajuns la voi. M-am speriat din nou citind despre dependenta de medicamente, atat mi-ar mai lipsi :roll:

Cel mai rau e ca nu stiu de unde sa incep...

Indigo,

Iti recomand sa citesti "Strategii de viata" de Phillip McGraw sau "Cum sa alegem fericirea" de William Glasser.

Imi pare rau pentru ce traiesti - si eu sunt intr-o situatie relativ asemanatoare, adica eu de exemplu ma renuntat sa ma mai duc sa-mi caut de lucru. asta pentru ca am fost ranita de sefi si de colegi si nu m-am potrivit cu sistemul traditional de lucru, dar mai ales din cauza problemelor mele interioare. Eu ma duc la terapie de putin timp si cred ca voi reusi la un moment dat sa imi depasesc temerile.

La tine problema principala pare sa nu fie de fapt jobul - dupa cate am inteles, tu pari sa suferi pentru ca "nu simti" ca cei din jur, ori asta ma duce cu gandul la faptul ca ai alte probleme pe cap. Si faptul ca renunti dupa o saptamana indica niste trairi intense si probabil niste credinte/conceptii sau frici care nu-ti fac bine. te inteleg ca suferi, crede-ma ca stiu si eu cum e, dar daca vei citi cartile respective, ele iti vor da cateva indicatii despre cum sa intelegi mai bine de ce simti/faci ceea ce simti/faci.

Intreaba-te serios de ce pleci de la locurile de munca - ce nu-ti convine de fapt. Motivul poate fi la tine - iti dau un exemplu: sunt prea sensibila si ma raneste indiferenta colegilor sau am sentimentul ca toata lumea isi va da seama ca sunt proasta sau de fapt nu vroiam acest gen de job care este prea jos pentru capacitatile mele sau... motivele tale personale. Dupa ce ai gasit toate motivele reale pentru care parasesti serviciile la care te duci, incearca sa vezi daca exista totusi vreun gen de activitate lucrativa pe care sa o poti face.

Nu stiu ce e cu distimia, cred ca si eu am primit acest diagnostic odata de la un psihiatru, doar ca nu am gasit nimic despre asta - nu pare sa fie o boala, iar ulterior mi-am dat seama ca problemele mele nu sunt de domeniul psihiatriei, ci al psihologiei. psihiatrii, contrar primei impresii ale unui om obisnuit, nu se ocupa de problemele psihice "comune", ci de starile patologice - ceea ce nu e cazul tau. Solutia e psihologul terapeut, nu psihiatrul. Nu iti recomand psihologii de policlinica - dupa parerea mea nu fac terapie, ci un psiholog independent, cu cabinet particular.

Nu sunt psiholog, dar parerea mea e ca ce ai tu se trateaza cu terapie. Nu stiu de ce ai asteptat atata timp si nu te-ai dus pana acum la un terapeut. Du-te.

Si mie mi-e frica de oameni si mai recent am tot inceput sa-mi repet de cateva ori pe zi (de cate ori reusesc) "nu mi-e frica de nimeni si de nimic, nu mi-e frica de sefi, de colegi, de persoanele cu autoritate, de grupuri ...". Lumea zice ca mantra asta incepe sa dea roade daca o repeti de suficiente ori. Asa ce eu incerc sa ma autosugestionez astfel. Si mai ales ma ajuta cartile citite. Da un ban si cumpara-ti cele 2 carti pe care ti le-am recomandat. Si revino pe forum daca vrei sa discutam in detaliu despre ce simti.

Nu uita, odata ce ai constientizat exact ce e in mintea ta, ce nu-ti convine, ce te supara, ce te dispera, ai facut pasi buni spre rezolvare. Trebuie sa intelegi ca neacceptand lucrurile pe care le simti pentru ca sunt "irationale" sau "oricum nu pot schimba nimic" ele iti submineaza si distrug orice posibilitate de progres si schimbare. Intai constientizeaza-le, priveste-ti "dusmanul" in fata si abia apoi intreaba-te ce e de facut. Te vei simti mult mai bine, crede-ma. Cineva spunea ca pentru a o infrange, boala trebuie privita ca un dusman exterior, nu ca ceva ce tine de persoana ta. Si ca daca o privesti astfel vei putea lupta impotriva ei. Cred ca avea dreptate. Atata timp cat te identifici cu boala/problema, nu poti lupta.

In finalul acestui mesaj, iti transcriu cate ceva din cartea "Da sau nu" de spencer johnson:

El spune ca pentru a lua decizii mai bune trebuie sa te intrebi urmatoarele doua lucruri - o intrebare este adresata partii rationale, iar una partii emotionale

1. Oare stiu de ce am cu adevarat nevoie? Ma informez corect in privinta optiunilor de care dispun si analizez totul atent, pana la capat?

El subliniaza faptul ca oamenii rareori isi identifica nevoile reale - de obicei confunda dorinta cu nevoia sau se mint de frica. De asemenea, frica este posibil sa-ti intunece posibilitatea de a constientiza taote optiunile pe care le ai - ca sa depasesti acest impas e bine sa strangi cat mai multe informatii din mediu. atentie! In acest moment nu hotarasti ce ai de facut - doar te informezi.

2. Oare hotararea mea demonstreaza ca sunt sincer cu mine insumi, ca am incredere in intuitia mea si ca merit mai mult?

iarasi subliniaza ca oamenii tind sa isi ia propriile iluzii drept adevar (fapt care duce la decizii eronate) si ca nu isi asculta intuitia. Cum e cu ascultatul intuitiei? daca in momentul in care iei o hotarare te simti prost, e posibil sa nu fie o hotararea buna. Daca iei hotarari sub imperiul fricii, stresului, confuziei, s-ar putea ca si rezultatele sa fie proaste.

O decizie buna e cea in care raspunzi pozitiv la toate aceste intrebari.

Ce sa zic, mai bine citesti tu cartea, pentru cazul in care nu am reusit sa redau clar mesajul.

Ne mai auzim si incepe cu intrebarile despre ce nu merge de fapt.

Interesanta chestiunea asta cu traumele provocate de diferite joburi si cred ca e mult mai importanta decat pare la prima vedere. Nenorocirea in tara noastra este ca sunt tare multi patroni, dar extrem de putini manageri. Eu la multumesc din suflet nenorocitilor pentru care am lucrat, pentru ca daca nu erau ei nu ajungeam sa am propria afacere.

Curios este ca multi din cei dezamagiti de diversi angajatori si care ajung sa aiba propriile afaceri se poarta cel putin la fel de rau cu angajatii lor. Practic ii imita ca sclavii pe stapani, fara sa invete nimic din experientele trecute. Trecand prin experiente urate la toate joburile, din motive de neadaptare la stiluri idioate de lucru, la atitudinea nesimtita a celor pentru care lucram, mi-am jurat ca in momentul in care voi avea propria afacere sa nu fac aceleasi lucruri. Si pana acum e ok, poti fi sef si fara sa urli la angajati, fara sa ii umilesti, fara a te crede cel mai destept. Cred ca e o chestiune care tine in fapt de modul in care sunt privite relatiile de munca. De obicei, sunt vazute ca relatii stapani-sclavi, nu ca relatii de parteneriat.

De exemplu, constat cu uimire ca in Romania doar firmele mari (si nici astea nu sunt foarte multe) investesc in dezvoltarea personala a angajatilor si cand le spui ca au aceasta optiune si ca este foarte avantajoasa pentru el, ca angajator, se uita lung cu privirea aia care iti spune ca ai innebunit sa mai dai bani si pe prostii de astea. Eu fac si asta pentru angajatii mei, desi am o firma mica-mica, insa vreau ca angajatii mei sa isi foloseasca la maxim resursele pe care le au si sa vina cu placere la munca. La cei care provoaca atata dezamagire si frustreaza oamenii cu atitudinea lor de stapani de sclavi, le doresc un faliment placut in Romania integrata.

Iar cei care au suferit de pe urma unor asemenea nenorociti trebuie sa realizeze ca ei nu au nici o problema si nu sunt vinovati pentru prostia altora.

cauzele sunt multe... şi fiecare are propriul mod de a percepe, nuanţat...

unii se tem că nu sunt perfecţi fără să caute să vadă

vesperala a scris:

dar/totuşi vei găsi...şi nu puţini...

deja nu sh cum sa-mi fac timp pt toti.. :roll:)

Buna ziua tuturor! Am o rugaminte pentru cei care sufera de fobie sociala . Incerc sa fac un studiu in domeniu . Am cercetat destul de mult tema si ma intereseaza foarte mult. Daca este cineva interesat sa ma ajute , va rog sa am contactati p urmatoarea adresa de mail: [email protected]. Nu va trebui decat sa raspundeti la cateva chestionare , va voi explica mai bine daca ma veti contacta. va rog luati in calcul ca in modul acesta ma ajutati si pe mine , insa va ajutati si pe voi si probabil si pe altii care sufera de fobie sociala.

Astept mailurile voastre. Va multumesc!

si eu sufar de fobie sociala pt ca am niste complexe fizice

cred ca numai din acest motiv si ceilalti care au scris mai sus, tot din cauza unor aspecte legate de fizic (fizicul lor in comparatie cu al celorlalti - d-asta nici nu au probleme cu prietenii, familia- ci numai cu fizicul altor oameni care le apare in fata ochilor ... ochi care nu suporta de fapt privirea acestor straini asupra fizicului lor ) sufera de fobie sociala-anxietate-timiditate

Ralu.psi a scris:

Buna ziua tuturor! Am o rugaminte pentru cei care sufera de fobie sociala . Incerc sa fac un studiu in domeniu . Am cercetat destul de mult tema si ma intereseaza foarte mult. Daca este cineva interesat sa ma ajute , va rog sa am contactati p urmatoarea adresa de mail: [email protected]. Nu va trebui decat sa raspundeti la cateva chestionare , va voi explica mai bine daca ma veti contacta. va rog luati in calcul ca in modul acesta ma ajutati si pe mine , insa va ajutati si pe voi si probabil si pe altii care sufera de fobie sociala.

Astept mailurile voastre. Va multumesc!

Te ajuta pe tine, se ajuta si pe ei insisi. Unde mai pui ca ajuta la progresul stiintei

in a fi complexat unde se incadreaza asta in domeniul psihologic ?

si cum se poate rezolva aceasta problema ?

Nu am avut ,