Este umilinta o virtute?

Punctul de vedere clasic al crestinismului e ca umilinta nu doar ca e o virtute,insa e virtutea capitala,baza oricarei alte virtuti,si cea mai importanta dintre toate...(sunt foarte multi sfinti care au subliniat asta,si foarte multi prelati pe deasupra)

Evanghelia insasi spune limpede ca Dumnezeu ii ridica pe cei umili si ii coboara pe cei mandrii...

Nu e greu de inteles de ce ar crede un crestin asta...viata pare facuta special pentru a ne umili pe toti!

Avem parte de neputinte,boli,singuratate...dependenta in copilarie,slabiciune la batranete...insasi imbatranirea,uratirea,degenerarea fizica...ca sa nu mai vorbim de nenumaratele probleme sociale,de saracie,catastrofe,de moartea celor iubiti si chiar de propria mortalitate...totul pare menit sa ne faca sa ne simtim cu totul neinsemnati,neputinciosi...sa ne aminteasca ignoranta,limitarea...

Pe de alta parte,ar putea foarte bine sa remarce cineva de dinafara,cat de utila este umilinta asta pentru biserica...pentru autoritati in general...cat de comoda e pentru promovarea obedientei fata de stapanii de toate felurile...cat de usor e sa calci in picioare pe cineva caruia i-a fost distrusa orice farama de stima de sine...

Psihologii ar putea sa se rafuiasca cu preotii,aratand cat de nefasta e lipa stimei de sine...

Insa dincolo se argumentele astea,asa...filozofic vorbind,credeti ca umilinta e o virtute,ori poate un viciu?

Daca sunt umila in 2013 pe care-l stiu eu, in lumea pe care-o stiu eu, sunt terminata. Calcata in picioare, rasa, batjocorita si tot asa. De ce as vrea sa fiu umila? Cu cat am incercat mai tare sa fiu umila, cu atat mi-am luat suturi in fund si mi-a parut rau. Am inteles atunci o vorba, daca esti bun, esti luat de prost. La fel si cu umilinta.

La cina cea de taina,Isus a spalat picioarele ucenicilor,pentru a le da exemplu de umilinta... i-a invatat ca "cei de pe urma,vor fi cei dintai",si ca,daca vor sa fie mai mari in Imparatia Cerurilor,trebuie sa ii slujeasca pe ceilalti...mai mult,a pus umilinta ca baza a sacrificiului,invatandu-i pe discipoli sa intoarc celelalt obraz si spunandu-le chiar ca trebuie sa se urasca pe ei insisi,pentru a fi pe placul lui Dumnezeu...

Umilinta a devenit astfel in intelegerea crestina,opusul ego-ului,a egoismului...

Renuntarea la sine,sub toate formele,"lepadarea de sine",sacrificiul de sine au fost glorificate ca atitudinile cele mai spirituale cu putinta,exemplul lui Isus fiind fireste baza acestei retorici a umilintei ca virtute suprema.

Si nu doar crestinismul primar a glorificat umilinta,o glorifica tot felul de grupari spiritualiste necrestine,new-age-iste...

A te simti lipsit de orice valoare insa nu cumva face chiar aceasta renuntare un sacrificiu minor? -la urma urmei,ce te costa sa arunci la gunoi un lucru fara nici o valoare? -pe cand,renuntarea le ceva foarte pretios,e in mod evident un sacrificiu semnificativ...

Logica asa ne-ar spune...

Se poate sa fi umil,si totusi sa ai stima de sine atunci? (poate nu pricep eu prea bine...) -unde e virtutea si unde e viciul?

Arcangelo a scris:

-unde e virtutea si unde e viciul?

Viciu e cand te crezi mai ceva decat esti. De exemplu mai bogat decat esti, sau mai frumos, sau mai destept, sau tot asa.

Pai un crestin ti-ar raspunde ca nici daca ai fi frumos-rupt-din-stele nu ai vreun motiv sa te crezi prea breaz...ca frumusetea e oricum trecatoare...si e si aia de la Dumnezeu -nu o calitate proprie adica,la fel si desteptaciunea ori bogatia -astea sunt pentru crestin daruri de la Dumnezeu,nu merite personale...

Si de fapt,chiar daca ai avea vreun fel de merite,si pe alea le poti pune pe seama gratiei divine,nu?

A...sa nu te crezi mai frumos decat esti? -e in Biblie o poveste,cu cel mai frumos dintre ingeri...el nu se credea mai frumos decat era...era frumos de-a binelea adica...totusi,acolo -in Biblie- cica tocmai frumusetea asta l-a facut sa se razvrateasca...

Arcangelo a scris:

Pai un crestin ti-ar raspunde ca nici daca ai fi frumos-rupt-din-stele nu ai vreun motiv sa te crezi prea breaz...ca frumusetea e oricum trecatoare...si e si aia de la Dumnezeu -nu o calitate proprie adica,la fel si desteptaciunea ori bogatia -astea sunt pentru crestin daruri de la Dumnezeu,nu merite personale...

Si de fapt,chiar daca ai avea vreun fel de merite,si pe alea le poti pune pe seama gratiei divine,nu?

A...sa nu te crezi mai frumos decat esti? -e in Biblie o poveste,cu cel mai frumos dintre ingeri...el nu se credea mai frumos decat era...era frumos de-a binelea adica...totusi,acolo -in Biblie- cica tocmai frumusetea asta l-a facut sa se razvrateasca...

Nu stiu ce mi-ar spune un crestin, nu-s de acord sa ma dau mai prost decat sunt, sau mai urat decat sunt, sau mai sarac sau etc. Nu ma laud cu chestii din astea, dar imi place sa cred ca stiu pe ce treapta ma aflu. Aia consider eu umilinta ca virtute - sa stii unde te afli.

Biblia este o carte de filosofie, dar a fost folosita ca instrument de control al maselor. Chestia asta nu a facut-o religia crestina, ci popii.

Este gresit daca esti frumos, de exemplu, sa freci lumea cu chestia asta. Aia e trufie. E pacat... dar mi se cam rupe mie de chestia asta, dupa cum ti-ai dat seama, problema e ca sa faci asta inseamna sa initiezi o agresiune.

Sunt adormit, d-aia tot repet "chestia", mi-e lene sa editez, oricum abia gandesc la ora asta.

Eu cred ca umilinta este o virtute, insa doar ca definitie, pentru ca, in momentul punerii in practica, se transforma in defect.

In societatea noastra,accentul cade mai degraba pe cultivarea auto-afirmarii...

Nu as zice ca e vorba despre o stima de sine autentica,cat despre faptul ca "trebuie sa stii sa te vinzi",ca "trebuie sa stii sa te impui"...sa dai din coate,sa fi ambitios,competitiv,sa "te realizezi".

Opusul realizarii asteia,personale,este ratarea.

Ratatul e opusul idealului social de fiinta "realizata".

Aceasta viziune asupra lumii e si in legatura cu evolutia mentalitatii in legatura cu sensul/scopul vietii.

Candva,oamenii credeau in marea lor majoritate,ca exista un scop/sens al vietii...ca rolul lor e sa-l caute,sa-l gaseasca si sa-l implineasca,fireste.

Acum,majoritatea oamenilor par sa creada ca trebuie sa dea ei un sens vietii.

Nu mai e vorba despre un sens preexistent,predeterminat,dat de divinitate,e vorba despre a-si gasi propiul loc in lume,si de a da propriilor vieti sens...

E cu totul altceva.

As putea sa fac o lunga dizertatie despre orgoliu si nocivitatea sa in ce priveste relatiile -si probabil ca putini m-ar contrazice.Totusi orgoliul e promovat,educat agresiv chiar,ca o strategie de a spori "competitivitatea".

Ideea e ca oamenii vor sa castige,ca se simt in competitie si ca trebuie sa-si afirme si demonstreze valoarea ca sa dea cineva o ceapa degerata pe ei...

Uitati va la fastul papal sau la cel al preafericitului B ortodoxe romane.

Si daca se aseamana cu umilinta lui Isus atunci rmati le exemlul,iar daca nu ,nu va lasati calcati in picioare.

Sfărâmat, va deveni întreg. Îndoit, se va îndrepta. Gol, va putea fi umplut mereu şi mereu. Sfârşit, va fi reînnoit. De are puţin, va obţine mult. De are mult, s-ar putea să piardă tot. Iată pentru ce înţeleptul nu se alătură decât unităţii şi caută să fie model desăvârşit în lume. E umil şi totuşi străluceşte. Nu este niciodată egoist şi i se dă multă stimă. Nu se laudă şi are extraordinar de multe merite. Nu este orgolios şi de aceea suportă şi durează îndelung. Străvechea maximă: "Sfărâmatul se va reface întreg", nu este o vorbă zadarnică. Atunci când omul a devenit întreg, desăvârşit, se reîntoarce la Suprema sa obârşie.

Lao Tze

asta ca sa nu mai atribuim ideea de umilinta doar lui Iisus.....