Am un vis foarte ciudat dar este atat de mult de citit incat parca mi-as cere scuze. Cui nu-I place sa nu citeasca. Macar sunt ontopic 
Asadar, sa ne amuzam.
Merg pe o strada pustie. Moderna, asfaltata recent - pur si simplu stiu ca a fost creata pentru mine. Sunt deprimat - de subliniat ca un foarte bun amic al meu era pe moarte.
Pasesc ratacit pe un drum drept. O muzica venita parca din alta lume ma deranjeaza. Pe masura ce inaintez muzica se aude mai puternic. Ma doare capul. Dar nu pot sa ma opresc. Simt ca nu mai pot suporta intenistatea si volumul muzicii insa nu ma pot opri din a merge inainte. Si ajung in fata unei cladiri - pe dreapta - impunatoare. Sursa. Deschid hotarat si curajos poarta. Curajos caci imi aduc aminte ca eram gata sa infrunt orice. Iata-ma in fata usilor. Gigantice. Clantele erau peste nivelul inaltimii mele, uriase si ele. Deschid usile impingandu-ma in ele si pasesc inauntru. Muzica se opreste brusc iar acum ma aflu intr-o cladire in care totul este urias. In fata mea o scara din marmura pe care ar fi putut urca sute de oameni in acelasi timp umar langa umar.
Si iata-ma in capatul scarii si in fata unui coridor fara de sfarsit. Usi de dimensiuni normale acum de o parte si de alta la distante egale cu diferenta ca cele din dreapta se intercalau cu cele din stanga. Mi se aud doar pasii si ma simt de parca as fi in pustiu. Dar la fel de curajos pasesc inainte - subliniez pe curaj deoarece asta a fost starea de spirit pana la un moment dat.
Acum aud niste voci din spatele unei usi din stanga. Bat la usa si intru:
- Te rog ia loc, te asteptam. Individul poarta ochelari si se afla in spatele unui birou. Nu-i pot distinge fata dar imi inspira respect. Are prestanta si nu e prima oara cand spune asta.
- Examinez incaperea si vad doar un scaun schilod, cu schelet metalic si foarte mic. Iau loc pe el si ma aflu acum fix in fata lui. Doar ca eu ma simt mic si pe el il vad foarte mare. Parca ar avea multi metri ca statura.
-Stim de ce ai ai venit, imi spune. Ai nevoie de ajutor. Dar daca vrei sa fi ajutat trebuie sa intelegi ca trebuie sa ajuti si tu pe altii la randul tau. Asa merg lucrurile la noi. Crezi ca poti face asta?
-Fara sovaiala raspund da. Traiam sentimentul ca am nevoie de ajutor si totodata stiam ca imi place sa ajut. Parca mi-ar fi pus intrebarea pentru care eu pregatisem raspunsul.
-Foarte bine, zice, atunci tot ce trebuie sa faci este sa revi maine. Astfel vei avea timp sa te gandesti si noi siguranta faptului ca iti asumi cele ce vor urma in urma unei decizii luate fara sa fi presat.
-Am inteles, raspund. Si plec pe unde am venit.
De mentionat ca din interior usile s-au deschis mult mai usor si ca muzica a reinceput odata ce le-am, inchis.
A doua zi aveam sa ma intorc. Stiam ca am vorbit cu ochelari si ma indreptam spre el cu gandul sa-i spun ca sunt gata sa ajut la randul meu.
Totusi, strada, sentimentul inspirat de ea, muzica si absolut tot ce mi se intampla mi-au nascut sentimentul ca ziua precedenta a fost doar un vis - amuzant stiu. Pasesc asadar inainte fara sa ma pot opri. Muzica se aude din ce in ce mai tare. Ajung din nou in fata cladirii. Deschid usile cu aceesi greutate, urc aceleasi scari monstruoase, pasesc din nou pe acelasi coridor.
Acum insa nu mai sunt curajos, parca mi-e teama.
Inaintea usii cu pricina aud aceeasi voce si parca aceleasi cuvinte. Convins ca ziua precedenta a fost un vis bat la usa si pasesc inauntru.
-Ah, ai revenit. Ziceam eu ca vei reveni. Deci esti gata?
-Sunt gata, raspund. Realizez in miime de secunda ca ieri a fost real dar observ si o uriasa fereastra pe care ieri nu o observasem.
-Ce faci acum nu poate fi dat inapoi si nici sters din minte. Sau constiinta cum ii spuneti voi. Trebuie sa iti spun, caci e datoria mea, ca ce vei face astazi ai mai facut in trecut. Dar ca acum, spre deosebire de datile trecute noi nu vom mai putea sterge. Credem totusi ca nu vei fi afectat intr-o masura mai mare decat vei fi ajutat. Asa ca vom purcede cand esti gata.
-Sunt gata, raspund. Nu inteleg nimic din ce spune.
-Atunci ridica-te de pe scaun si mergi si ajuta.
In momentul in care isi termina indemnul, dinspre fereastra incep a se auzi zgomote. Afara sunt oameni, multi oameni.
Ies pe hol si vad din nou oameni. Enorm de multi oameni. Insa toti sunt grupati cate doi. Ma uit la ei insa nu le pot distinge fetele. Peste tot numai cate doi iar eu sunt singur. Incep sa simt o frica asa ca grabesc pasul, parca inima imi bate in gand si-as lua-o la fuga. Dar nu fug asa ca ma rezum la a privi speriat fetele incetosate. Ajuns in capatul scarii vad un individ stand singur. Stiu ca p-asta trebuie sa-l ajut si fug spre el ca cel se se ineaca spre mal.
Precaut si speriat incerc sa il aburesc. Fata lui se incetoseaza mai tare si fara cuvinte imi transmite ca daca nu sunt sincer cu el nici el nu va mai fi zincer cu mine. Si ca, daca nu ii voi putea ridica ceata de pe fata acolo voi ramane. Nu sunt speriat de idee ci usurat. Mi se cere sinceritate si nu altceva. Sunt ca un peste in apa. Si incep sa ii vorbesc despre mine, problemele mele - pentru prima oara amicul meu apare in vis. La randul lui incepe sa se destainuie. Si incep sa vorbim. Mult si sincer. Si ceata pleaca. Putin cate putin. Pana dispare. Si-atunci ma uit la el si raman ingrozit - sunt eu.
Speriat e putin spus. Ingrozit dau sa fug pe scari si lovesc un individ dintr-un grup de doi. Cerandu-mi scuze ma uit la ei. Ambii sunt eu. Impietresc. Urca inapoi treptele coborate si ma uit pe coridor. Peste tot doar eu. Eu si iarasi eu.
Fug afara. Strada plina de eu. Alerg disperat si ajung la capatul strazii. In jos o campie uriasa spre care se cobora tot prin niste scari. Cat vedeam cu ochii doar eu.
Incremnesc o secunda si aud o voce :
- Vezi de cate ori ai fost ajutat?
Si cam asta a fost cel mai ciudat vis al meu
Explicatii am pentru multe ca nu degeaba am citit interpretarea viselor insa mi se pare absolut fascinant subonstientul.
.