Fantoma alba

Detalii

CategoriiCultura
TaguriLiteratura, Timișoara
Ultima actualizareMarti 5 august 2014
Vizualizari3991

Voteaza & Distribuie

Descriere

Domnului D.T., cu admiratie


Fantoma alba
- de Monica Stan -


    Pe masuta camerei de hotel era asezat ordonat un dosar; deasupra lui cateva pagini.
    Citise si recitise de mii de ori acele pagini, insa ultimul lor rand ramanea in continuare necompletat. Parca cineva evita cu buna stiinta lecturarea documentului pana spre sfarsit.
    Deschise usa, lasand bagajul in hol. Fusese o seara foarte lunga si obositoare. Mult mai obositoare decat pana atunci. Multe, foarte multe aplauze pentru un rol pe care il simtea a fi iesit perfect. Desi epuizat, ochii ii straluceau de o extraordinara bucurie interioara. Pentru a cata oara? Cine mai stia? Si, oricum, aceasta intrebare nu avea relevanta in angrenajul acesta numit spectacol de opera.
    Era fericit cum nu mai fusese de mult. Lua stiloul de langa dosar si scrise cu bucurie Mihai Enachescu. Puse apoi documentul cu grija in dosar.
    Incepu ziua urmatoare lecturand cronicile spectacolului de seara trecuta. Toate aveau numai cuvinte de lauda la adresa lui. Inchise ziarele. Privea in gol. Incantat.
    Gandul ii zbura la fosta lui sotie, despre care aflase ulterior ca murise, si la un concert cu “Recviemul” lui Mozart, la care fusesera impreuna. Intotdeauna ii paruse rau pentru absenta de la inmormantare. Dar cariera... Intotdeauna cariera, cea care fusese si motivul divortului...
    Trezit parca la realitate, nu intelegea ce mecanism interior ii determinase sa se gandeasca tocmai acum la ea. Nu o mai facuse, cu nici un pretext, de foarte multa vreme.
    ”Dar, poate e mai bine sa te gandesti la ce ai pierdut pentru ca sa poti merge mai departe, fara a repeta greselile trecutului”, gandi el.
    Se intreba acum ce il facuse sa semneze contractul cu Opera timisoreana. Caci, de atata vreme ii era parca teama sa mai urce pe aceasta scena.
    “In fine, nu e mult”, gandi putin stanjenit, masurand cu privirea semnatura eleganta din josul paginii. “Sper sa nu fi gresit”, spuse el in soapta. “Documentul este semnat iar eu trebuie sa onorez contractul de “Tosca” la Timisoara. Dar totul are un avantaj: revin acasa, unde nu am mai fost de mai mult de zece ani. Va fi, cu siguranta, frumos.”
    Pregati bagajul. Peste doar patru ore i se rezervase biletul de avion. Inainte de “aventura” timisoreana mai avea de cantat “Trubadurul” la Viena, unde director era un foarte apropiat prieten al sau.
    Drumul fu lung, mult prea lung. Desi ii facea placere sa calatoreasca cu avionul, de aceasta data zborul ii parea fara sfarsit. Era destul de agitat pentru ca era primul spectacol cu “Trubadurul” din acea stagiune iar pe perioada verii trecute repetase doar rolurile pentru premiere si pe cele mai dificile.
    Se simtea bine in rolul trubadurului iar repetitiile ii stateau inainte pentru a se reobisnui cu muzica, cu rolul, cu dirijorul. Avea insa senzatia ca racise; il durea putin gatul.
    Zapada si frigul de afara ii aduceau doar teama unei raceli puternice, desi nu avea nici un motiv sa circule prea mult pe afara, doar, poate, plimbarea cu caleasca, pe care nu o rata niciodata cand se afla la Viena.
    Urmara trei zile foarte aglomerate, cu multe ore de repetitii si o a patra seara magica, cu un spectacol foarte bun si mai mult de o jumatate de ora de aplauze la finele lui.
    Era foarte multumit de spectacol si incantat de faptul ca, pana la prima “Tosca” de la Timisoara mai avea doua saptamani de odihna si una de repetitii, mult mai mult decat avea nevoie pentru a canta unul din rolurile sale favorite.
    In dimineata care urma “Trubadurului” era din nou in avion, zburand spre Timisoara, unde totul fusese pregatit pentru sosirea lui, odata cu trimiterea plicului cu contractul semnat. Adormi pentru cateva minute, framantat de tot felul de ganduri. Fu trezit, inainte de aterizare, de o tanara insotitoare de zbor, semanand izbitor de bine cu fosta lui sotie. In momentul in care roata avionului atinse pista timisoreana, emotiile navalira in sufletul lui. Nu pentru ceva anume, desi imaginea tinerei se intiparise in mintea lui.
    “Emotiile revenirii acasa, probabil. Dar, cu siguranta, vor trece”, gandi el, coborand din avion.
    Ajuns la Timisoara, totul intra in normal. Repetitiile mergeau foarte bine iar colegii cu care lucra erau foarte buni. Intrevedea un spectacol minunat. Doar cu conditia ca spectatorii sa fie receptivi la noua montare.
    Saptamanile trecura in zbor iar acum se afla in ziua premierei. Intr-un tarziu isi impacheta cateva lucruri necesare pentru spectacol, isi lua cheile de la masina si porni, foarte sigur pe fortele proprii, spre Opera.
    Nu mai cantase de mult pe scena timisoreana, asa ca, in loc sa scada, emotiile cresteau. Prima lui aparitie pe scena si prima arie aveau sa isi ceara tributul de aplauze, pe care publicul, care umpluse sala pana la refuz, il oferi cu deosebita generozitate. La sfarsitul primului act, interpretul lui Cavaradossi avea impresia ca sufletul i se golise de orice sentiment. In actul urmator se regasise complet, reusind sa faca din cele cateva scurte aparitii pe scena un adevarat regal interpretativ. In acelasi timp, partenerii de scena ii produceau o impresie deosebita. Pauza dinaintea ultimului act era intotdeauna cea mai importanta pentru ca Mario Cavaradossi se pregatea sa fie executat. Timpul fu de aceasta data foarte scurt, mult mai scurt decat de obicei.
    In sfarsit muzica incepu iar el trebuia sa stea in culise asteptandu-si intrarea in scena. Simti, pentru o clipa, o durere trecatoare in piept. Nici nu se gandi, pregatindu-si vocea si sufletul pentru aria care urma. Intra in scena iar o lumina albastra, nascand un minunat cer instelat, il cuprinse. O teribila durere il strafulgera. Desi canta cu toata forta, simtea cum o mana alba, calda, aparuta din nimic, ii apasa tot mai tare pieptul. “Aer! Aer!” Avea nevoie sa respire. Sa cante; sa joace. Desi o schimbare de necontrolat se petrecea cu el, pentru o clipa isi duse mana la piept, incercand sa se elibereze de mana care ii patrunse in piept. Cavaradossi avea nevoie de toata forta lui, iar nu i-o putea oferi!
    “Ce se petrece cu mine?”, gandi in timp ce orchestra canta iar lumina reflectoarelor ii dadeau viata celui care urma sa evoce, intr-o scrisoare, chipul iubitei. Pe fundal se prefigura inceputul unei noi zile. Dirijorul ridica privirea si facu un gest. Aria incepu iar mana din pieptul tenorului se topi sub farmecul muzicii. Cavaradossi canta acum cu toata forta regasita dupa o lunga si dureroasa cautare. Acum scena era din nou a lui! Fara a-si privi dirijorul in ochi, se lasa purtat de valul muzicii in marea care in acea seara purta numele Floriei Tosca. Finalul ariei starni ropote de aplauze, distragandu-i putin atentia.
    Scena se lumina cu primele raze ale noii zile iar Tosca venea spre el fericita, aratandu-i ordinul de executie simulata. Mario avu insa nevoie de semnul dirijorului pentru a putea canta din nou. Floria ii spuse ca dusmanul sau era mort iar ei vor fi liberi. Cateva picaturi de sudoare se scurgeau de pe tamle pe obrajii tenorului, iar ochii, de culoarea safirului, se intunecara. Partenera de scena ii mangaie usor parul, obrajii, indepartand orice urma a oboselii care se instala incet incet.
    Avea o profunda senzatie de disconfort, pe care incerca sa o indeparteze, ducand mainile iubitei la piept. Isi intoarse apoi privirea spre dirijor in asteptarea unei alinari a durerii care se reinstala in pieptul acum extenuat de efort. In fata ochilor tulburi ai tenorului reaparu mana alba si calda. Privirea incetosata a lui Cavaradossi il ingrozi pe dirijorul si prietenul sau de o viata.
    Sala plina ii parea acum o imensa gaura neagra, ce avea menirea de a-l conduce undeva. O clipa mai tarziu fata i se destinse iar mana stanga ii era cuprinsa de o dureroasa amorteala. Orchestra continua sa cante, in timp ce el isi pierdea, putin cate putin, forta. “Inca putin, Doamne! Te rog, inca putin!”
    Pe platforma castelului aparu plutonul de executie, in fata caruia Mario Cavaradossi pasi, spunandu-i iubitei cuvinte de ramas-bun. Comandantul plutonului dadu ordinul iar mana alba, cu degete lungi si frumoase, atinse usor pieptul tenorului. Mario cazu in genunchi pe scena. Camasa alba flutura pe trupul sau puternic iar pieptul ii era din nou cuprins de necrutatoarea apasare a mainii. Deschise larg ochii cuprinsi de o densa incetosare. Isi duse mana dreapta la piept si se prabusi pe o parte apoi pe spate pe scena. Intoarse capul spre dirijor si inchise ochii in care domnea durerea. Floria astepta cateva clipe indepartarea plutonului, ii lua mana de pe piept si o saruta spre a-l anunta ca se poate ridica. Mana lui insa nu raspunse gestului iubitei, astfel ca, in ultimele acorduri ale muzicii, Floria se arunca de pe platforma castelului.
    Reflectoarele se stinsera. Cortina cazu; aplauzele incepura iar dirijorul se intoarse spre sala, multumind spectatorilor. Tosca – Alina Ivan – reveni pe scena, spunandu-i incet lui Mihai: “Ridica-te; s-a termiat. Ai fost fantastic.” Ii atinse parul, obrajii usor umezi si ii lua mana intr-a ei. Trupul tenorului ramase inert, refuzand parca sa isi termine de jucat rolul. Cortina se ridica pentru aplauze iar Mihai era inca in acelasi loc. In acea clipa dirijorul – Mircea Moldovan – simti un fior strabatandu-i corpul. Aplauzele se inteteau iar dirijorul se indrepta spre scena, impingand si rasturnand tot ce ii statea in cale. Sunete ciudate, seci, metalice se auzeau, insa publicul aplauda. Coarda rupta a unei viori rasuna cristalin in sala, in timp ce cortina se lasa usor peste scena, ridicandu-se apoi din nou. In acea clipa Mircea isi ridica ochii de la trupul neinsufletit al tenorului si arunca o privire de gheata in sala. “E mort”, spuse incet iar unul dintre membrii plutonului isi scoase palaria. Cortina acoperi scena pentru ultima oara in acea seara, si, in acelasi timp, disparu si mana cea alba. Publicul incremeni. Aplauzele incetara. Spectatorii se ridicara in picioare iar in linistea instalata se auzi vocea plansa a unei tinere, strigand cu putere: “Taaataaaaa!”