Escrocherii de mare impact

Escrocheriile de mare impact ajung scenarii de film, material documentar pe Discovery, publicul urmareste desfasurarea lor pe ecran, in reconstituiri artistice, cu sufletul la gura. Uneori se rade in hohote, un ras planetar, ca reactie la prostia unora. Adesea, aceste povesti adevarate sunt, pur si simplu, incredibile, soldandu-se cu pierderi financiare semnificative. Uneori, banii nu mai sunt recuperati. Cateva lovituri bine puse la punct… pana la un punct:

In 1983, revista vest-germana Stern a anuntat cu mare tam-tam ca intrase in posesia a 63 de caiete care reprezentau jurnalele de razboi scrise de nimeni altcineva decat Adolf Hitler. Jurnalele, scrise de mana, acopereau aproape intreaga perioada a regimului hitlerist si promiteau sa arunce in aer cam tot ce se stia despre dictator. Episoadele serioase erau amestecate cu secvente anecdotice, cum ar fi afirmatia:

„Din cauza noilor medicamente pe care le iau, am flatulenta violenta si – zice Eva – imi miroase gura."

Jurnalele lui Hitler

Dupa ce Stern a cumparat jurnalele, cu 4 milioane de marci, a inceput sa publice pasaje in serial, iar ofertele de publicare a lor au inceput sa curga de peste tot. Apoi, au inceput sa apara suspiciunile: initialele de pe coperta „jurnalelor" erau F.H. in loc de A.H. pentru ca falsificatorii habar n-aveau de caligrafia gotica, apoi fosta secretara a lui Hitler, Traudl Junge, a explicat ca acesta detesta sa scrie de mana. Nici n-ar fi putut umple 63 de caiete pentru ca-i tremura mana.

Apoi, „jurnalele" au fost analizate si chimic, de experti, iar acestia au stabilit ca erau caiete de dupa razboi. Autorul falsurilor, Konrad Kajau, era expert in suvenire naziste, contrafacute de el si vandute nostalgicilor regimului nazist, intre care si reportetul-vedeta al Stern, Gerd Heidemann. Kajau a stat patru ani la inchisoare, revista Stern nu si-a recuperat decat o mica parte din bani, iar Gerd Heidemann a disparut cu totul de prin redactii, incheindu-si cariera definitiv.

In 1872, un anume John Keeley din Philadelphia a pretins ca reusise sa construiasca o masinarie care, cu ajutorul unei mici cantitati de apa, producea o mare cantitate de energie. Se lauda ca numai 1 galon de apa turnat in masinaria lui era suficient pentru propulsarea unui vas cu aburi de la New York pana la Liverpool. A reusit sa atraga suficienti investitori cat sa-si infiinteze propria lui companie de electricitate si sa fabrice misterioasa masinarie.

Keeley a reusit sa-si mentina frauda timp de 24 de ani, tinand pe toata lumea in ceata cu privire la cum functiona masinaria lui. Cand venera vorba de asta, pomenea de „echilibru simpatetic", „dezintegrare eterica" si „armonii negative cuadruple". Turna apa si monta un intreg spectacol de iluzionism. La moartea lui, expertii au studiat „minunatia", descoperind ca masinaria era actionata de un generator ascuns in pivnita casei lui Keeley. Asa ca motorul cu apa chioara mai are de asteptat.

Pe la inceputul anilor ’90, la Londra, Alan Conway, agent turistic si mic escroc, a ajuns sa traiasca in pielea faimosului regizor american, Stanley Kubrick, auto-exilat in Anglia (n-a mai revenit niciodata in America). In acest timp, a reusit sa insele vedete, celebritati si oameni de pe strada, ospatandu-se la dineuri si beneficiind de tratament VIP, in vreme ce promitea roluri in „filmele" sale.

A inselat zeci de persoane, inclusiv politicieni britanici, jurnalisti si actori, cu totii incantati sa-l cunoasca pe marele regizor, care traia ca un pustnic, in izolare totala. Conway pretindea ca-si rasese barba si nimeni nu stia cum arata Kubrick fara ea. Ciudat este ca vorbea cu un accent britanic pronuntat si educat si nimeni n-a bagat de seama. Se credea ca este un aspect excentric al regizorului american. Pe de alta parte, Conway nu parea sa stie nimic despre filmele lui. A reusit sa-i duca de nas si pe reporterii americani care vorbisera cu Stanley Kubrick in America. Inselatoria a tinut pana la moartea lui Conway, de pe urma unui atac de cord. Kubrick l-a urmat peste cateva luni. Din aceeasi cauza.