Doua douazecisidoua - de Monica Stan

Detalii

CategoriiCultura
TaguriLiteratura
Ultima actualizareMarti 5 august 2014
Vizualizari6091

Voteaza & Distribuie

Descriere

Doua douazecisidoua
 - de Monica Stan -


    O neliniste apasatoare ii cuprinse corpul. Dadu, ca intotdeauna, vina pe oboseala acumulata in spital. Dar astazi nu avea programata  nici o operatie, asa ca scuza pe care o gasise era oarecum nefondata.
    Se aseza in fata biroului, analizand fisele pacientilor sai. Tratamentele aveau rezultatele asteptate, asa ca era foarte multumit.
    Simti o durere fulgeratoare in piept. Nu foarte intensa, care trecu aproape in acelasi moment in care aparu. Iar durerea de cap de care suferea de vreo doua saptamani se reinstala. Reusea foarte greu sa scape de ea. Doar cu calmante foarte puternice. Inchise ultima fisa, hotarand sa il caute pe colegul neurochirurg. Trebuia sa ii spuna despre suferinta lui pentru ca altfel nu ar mai fi putut opera. Durerea era atat de intensa, incat abia mai putea sta in picioare iar ochii ii erau aproape de fiecare data cuprinsi de un fel de ceata.
    Stia ca poate avea incredere in Cristian Tataru si in discretia lui. Nu voia sa afle nimeni din spital, inainte sa fie cu adevarat necesar. Iar acum chiar nu era necesar. Il intalni chiar pe holul spitalului.
    -Ce bine ca te vad, Cristi.
    -S-a intamplat ceva?
    -Da, hai sa vorbim undeva intre patru ochi. Trebuie sa ma consulti. De vreo doua saptamani am niste dureri teribile de cap iar cand acestea se declanseaza, am senzatia ca nici nu vad clar.
    -Cat de repede dispare durerea?
    -Foarte greu; cu calmante foarte puternice.
    -Hai sa facem un CT iar apoi vedem mai departe.
    -Acum?
    -Da. Ai altceva de facut?
    -Nu. E bine acum. Cu cat mai repede, cu atat mai bine.
    Urcara impreuna la cabinetul CT. Andrei se intinse pe pat. Era prima data cand traia o asemenea experienta. Abia acum incepea sa inteleaga cu adevarat ce inseamna sa fii pacient.
    Doctorul Tataru urmarea imaginile pe monitorul din camera alaturata. Fata lui se crispa din ce in ce. Se gandise la orice, numai nu la asa ceva: tumoare inpoerabila pe creier. Orice tentativa de interventie chirurgicala i-ar fi scurtat simtitor viata.
    Acum cel mai greu i se parea sa ii transmita noului sau pacient diagnosticul. Facuse cu oameni straini, de mii de ori, poate, acest lucru. Nu fusese niciodata usor si niciodata atat de greu.
    Andrei iesi din camera de examinare, intrand in cea in care se afla Cristian. Intelese intru catva ca lucrurile nu erau dintre cele mai bune, insa ceru sa vada imaginile.
    Privi cu incordare si intelese ingrijorarea lui Cristian.
    -E ceea ce am inteles?
    -Da. Din pactate, da.
    -Si, pe cand programam operatia?
    -Nu o programam. Vezi tu...
    -Cum “Nu o programam”? Ce vrei sa spui cu asta?
    -Andrei, te rog, asculta-ma. Tumoarea este atat de mare si pozitionata intr-o zona atat de delicata, incat nu ar putea fi complet extirpata iar boala ar evolua mult mai repede.     -Dar tu esti cel mai bun neurochirurg din tara. Succesele tale in materie de cazuri dificile sunt rasunatoare.
    -Da, sunt cel mai bun, dar unu sunt nici nebun, nici iresponsabil. Nu, Andrei, nu imi pot asuma raspunderea de a opera un asemenea caz.
    Andrei respira de cateva ori foarte adanc. Dupa o pauza care parea infinita, intreba:
    -Cat timp voi mai putea opera? Cat timp voi mai putea trai normal?
    -Depinde de la pacient la pacient. Insa acest tip de tumoare evolueaza, in principiu, relativ lent. Asa ca te mai poti bucura ceva vreme de statutul de chirurg.
    -Un singur lucru vreau sa te mai rog: sa pastrezi confidentialitatea asupra acestui subiect.
    -Bine, cum vrei tu. Voi salva CT-ul pe un CD; tot acolo voi salva retetele si toate datele tale.
    -Multumesc. Pentru tot.
    -Nu trebuie sa imi multumesti.
    Cei doi medici se despartira dupa ce Cristian ii scrise si parafa reteta.
    Simtea un teribil gol in stomac. Era pentru prima data in cariera lui cand avea un pacient medic. Chirurg; la fel ca si el. Se intreba acum, extrem de tulburat, daca el, in situatia lui Andrei ar fi reactionat la fel de rational si intelept. Cu siguranta, nu. Se simtea vinovat pentru modul in care ii transmise diagnosticul. Insa ce ii poti spune unui medic care stie sa interpreteze toate rezultatele investigatiilor? Nimic! Il lasi sa inteleaga singur. Iar el cu siguranta va intelege.
    Andrei isi relua sarcinile de serviciu. Isi vizita pacientii, facu completari in fise. Cum nu era de garda, hotari sa plece mai devreme acasa.
    Logodnica lui era plecata la un stagiu de pregatire la o clinica din alt oras. Aceasta iesire reprezenta o mare oportunitate pentru dezvoltarea carierei ei de chirurg.
    Pentru ca Andrei stia cat de incantata era Cristina de toate lucrurile care i se intamplau, nu ii spuse nimic despre diagnostic. Nu voia sa o tulbure. Mai avea de stat o saptamana si trebuia sa fie linistita.
    Andrei isi petrecu seara citind si documentandu-se  pentru operatia pe care o avea programata maine la ora 10:00.
    A doua zi era foarte linistit si pregatit sa intre la sala. Erau momentele de care se bucura enorm si pentru care muncise atat de mult in studentie. Din prima zi de facultate isi dorise sa devina chirurg. In momentele de relaxare se imagina in sala, operand.
    Acum se simtea implinit: aproape in fiecare zi isi vedea visul cu ochii. Opera cu succes de cativa ani. Era chiar cel mai bine cotat specialist in chirurgie cardio-vasculara din tara pentru al treilea an consecutiv. Era o onoare pentru care era foarte mandru.
    Iesi dupa-amiaza din sala de operatie, obosit, constient ca salvase viata unui om. Acest era cel mai frumos si mai inexplicabil sentiment: sa stii ca prin efortul, munca si cunostintele tale ai putut salva un om.
    Era obosit, insa niciodata prea obosit pentru a vorbi cu apartinatorii pacientului operat. Era o bucurie sa le spuna ca operatia a decurs conform asteptarilor iar pacientul era intr-o stare buna, dar inca sub efectul anesteziei, la sectia de Terapie Intensiva.
    Simti o durere in piept. Se aseza pe canapeaua din birou. Isi duse mana dreapta la piept. Era o senzatie intre durere si apasare. Se relaxa, insa durerea  nu disparea.
    Dupa o bataie scurta in usa intra Cristian. Il gasi pe canapea, cu ochii inchisi si mana strangand camasa pe piept. Fara a spune nimic lua stetoscopul din buzunarul halatului lui Andrei, ii dadu usor mana la o parte si ii asculta pieptul. Andrei deschise ochii mari. Lui Cristian i se paru ca aude ceva anormal. Il intreba scurt:
    -Ai probleme cardiace?
    -Nu.
    -Te doare pieptul? Ai probleme de respiratie?
    -Am avot o senzatie ciudata, dar a disparut.
    -A trecut?! Stii ca te-am gasit cu mana strangand camasa pe piept?
    -Stai linistit, nu e nimic.
    -Imi ascunzi ceva?
    -Cristi, nu fii paranoic!
    Cristian ridica receptorul telefonului de pe birou, chemand asistenta de garda de pe sectia a carui sef era Andrei.
    -Camelia, consulta-l, te rog, pe doctorul Banulescu.
    -Dar... Dumneavoastra...
    -Te rog!
    -Cred ca ar trebui sa il vada cineva de specialitate. Sa o chem pe doctorita Tataru?
    -Te rog. Vezi ce ti se intampla cand nu ai incredere in medicul tau?
    Dupa aproximativ zece minute intra Adela.
    -Ce-i cu voi? Aveti chef de discutii? Eu am pacienti care ma asteapta.
    -Dar, spuse Cristian, chiar aici ai unul.
    -Aici? Nu vad pe nimeni. Haideti, baieti, va comportati de parca ati fi la gradinita.
    Fara ca vreunul dintre cei doi sa observe, Andrei duse din nou mana la piept. Durerea era acum mult mai puternica. Vrand parca sa se elibereze, isi stranse cu putere camasa de pe piept.
    Cateva secunde mai tarziu, Cristian se intoarse spre Andrei.
    -Adela!...Andrei...
    Adela intoarse la randul ei capul si il vazu pe Andrei. Isi lua stetoscopul de la gat, ii lua mana de pe piept, ii rupse cu putere camasa si il consulta. Striga la Cristian:
    -Urgenta! E in stop!
    In timp ce Cristian ii cerea prin telefon Cameliei aparatura de resuscitare, Adela ii facea masaj cardiac.
    Lucrurile se miscau foarte repede: Camelia veni cu aparatul iar doi brancardieri cu o targa.
    Adela incarca pedalele si ii aplica lui Andrei socul electric. Nici o reactie. Intre timp Camelia ii puse perfuzia si ii injecta tratamentul indicat de doctorita Tataru. Dupa al doilea soc Andrei isi reveni.
    -Muta-ti-l pe sectie! Acum!
    -Dar, spuse Andrei...
    -Dar, ce? intreba consternata Adela Tataru. Vrei sa mori si noi nu stim? Nici nu ma gandesc la vreo alta varianta. Trebuie sa te investigam. Un barbat sanatos de varsta ta nu intra in stop doar asa... ca sa-si ocupe timpul cu ceva! Spune-mi repede: ai vreo problema de sanatate despre care ar trebui sa stiu?
    -Trimite-l jos si ramai cateva minute. Trebuie sa vorbim despre ceva foarte important, spuce Cristian.
    -Sunt ochi si urechi.
    -Andrei are o tumoare inoperabila pe creier. I-am descoperit-o chiar ieri si l-am trecut pe medicatie. M-a rugat sa pastrez tacerea asupra acestui lucru.
    -Tumoare?! Inoperabila?! Ai innebunit? La 40 de ani?
    -Da, asta este... Din pacate...
    -Inoperabila?! Spune cine?
    -Eu! Nu ai incredere in diagnosticul meu?
    -Ba da, sigur ca am. Doar ca mi se pare absurd: un barbat sanatos, chirurg, la 39 de ani si jumatate sa faca o tumoare pe creier, asa, fara nici un simptom.
    -Da, stiu.
    -Cristina stie ceva?
    -Nu stiu. Dar, dupa cum il cunosc pe Andrei, nu i-a spus nimic.
    -Uite cum facem: merg pe sectie, ii facem toate analizele iar apoi, in functie de rezultate, vedem ce si cand ii spunem Cristinei.
    -Lasa-l pe el sa hotarasca. Mi se pare mult mai bine asa. Sa nu il tratam altfel decat pe alti pacienti.
    -Dar Cristina nu are dreptul sa stie?
    -Va afla suficient de repede. Crede-ma.
    Adela Tataru cobori sa isi vada noul pacient si sa ceara investigatii suplimentare. In rest, pacientul era stabil. Doctorita reveni apoi in biroul sotului ei. Fu socata sa vada CT-ul pacientului Andrei Banulescu.
    -Cum se simte, intreba Cristian.
    -E stabil. Dar sa vedem rezultatele analizelor.
    -Trebuie sa ii fim alaturi; indiferent ce va urma. Doar ne leaga o veche prietenie.
    -Altceva ma framanta acum: vom fi lasati de doctorul Marin sa fim medicii lui?
    -Sigur ca da. Atata vreme cat demonstram ca suntem capabili sa fim obiectivi, eu spun ca da.
    -Pentru ca nu vreau sa il trateze un oarecare, fara experienta, fara...
    -Stai linistita. Atata vreme cat eu sunt chirurg, in acest spital, Andrei va fi tratat de cei mai buni medici. Sunt convins ca doctorul Marin va intelege.
    Dupa aproximativ doua ore, Adela primi toate rezultatele analizelor facute. Diagnosticul nu era deloc imbucurator: placa de aterom aortica.
    Intre timp trecuse de miezul noptii. Adela citea in camera medicilor de garda. Somnul nu se apropia de ea. Citise de atatea ori fisa lui Andrei, incat o stia aproape pe dinafara. O inchise intr-un final, ducand-o la locul ei.
    Spitalul era cuprins de linistea noptii. Saloanele erau luminate de luna care stralucea rece si argintie pe cerul senin; nici un nor; de parca si ei s-ar fi retras intr-un colt al cerului sa se odihneasca dupa marea lor calatorie si inainte de urmatoarea.
    In fata usii salonului lui Andrei scoase telefonul mobil din buzunarul halatului si ii trimise lui Cristian un mesaj: “Situatia este foarte grava. Nu se poate interveni chirurgical. Nu ii spun nimic pana dimineata.”
    Intra apoi cu o seringa in mana in salon. Acesta deschise ochii.
    -Care-i diagnosticul?
    -Nu stiu inca. Nu am primit toate rezultatele.
    -Sau este atat de grav, incat nu vrei sa imi spui inca?
    -Andrei, nu fii copil! Stii foarte bine ca ti-as spune adevarul imediat. Cum te simti?
    -Ma doare teribil capul si pieptul. In rest, bine.
    -Intinde, te rog, mana pe pat. Iti fac un calmant. S-ar putea ca injectia sa doara.
    -Multumesc, Adela.
    -Incearca sa fii cat mai relaxat. Astfel durerea va fi mai usor de suportat.
    Cu fermitate ii lua mana intr-a ei, deschise capacelul cateterului si incepu sa impinga usor solutia. Suferinta lui Andrei o cutremura. Sufletul ii fu cuprins de o mila care, pana atunci, ii fusese straina.
    Injectia paru sa fi durat o eternitate iar pacientului ii fusese foarte greu sa o suporte. Dintr-o data se simti eliberat. Doctorita inchise capacelul, masandu-i, cu miscari usoare, abia atingandu-l, palma dreapta. Dupa cateva minute ii puse mana pe pat.
    Stia ce avea sa il astepte in continuare, asa ca voia sa ii usureze cat mai mult suferinta.
    Acum insa, vazandu-l pe Andrei dormind, Adela incepu sa se gandeasca la socul  Cristinei cand va ajunge acasa. In loc de fericire va gasi suferinta si moarte. Se gandea tot mai mult la ideea de a-i telefona logodnicei lui Andrei pentru a-i transmite vestea. Dar spusele lui Cristian o opreau de fiecare data.
    Dupa aproximativ trei ore, Andrei se trezi cu aceeasi teribila durere in piept. Adela ii facu imediat o noua injectie. Mana stanga a pacientului strangea din nou camasa. Se linisti insa aproape imediat dupa injectie. Andrei lua mana Adelei, ducand-o la piept. Doctorita se aseza pe marginea patului, mangaindu-i pieptul.
    Andrei intelese ca Adela stia foarte bine diagnosticul si respecta decizia ei de a-l lasa sa petreaca linistit noaptea. Insa ultima criza il facu sa isi confirme diagnosticul, pe care il intuise de seara. Totul era acum clar pentru el.
    Raportul de garda de dimineata fu unul foarte emotional din pricina doctorului Banulescu, care, intre timp, devenise pacientul sectiei pe care el insusi o conducea.
    Acum insa urma partea cea mai grea pentru doctorita Tataru: discutia cu pacientul cu privire la diagnostic.
    “Ce ironie”, gandi ea. “De parca el nu ar sti. De parca nu el ar fi cel mai bun. De parca privirea lui de azi noapte nu mi-ar fi confirmat, fara nici un cuvant, ca a inteles; ca stie.”
    Intra in salonul lui Andrei. Incerca sa inceapa cat mai relaxat discutia, insa pacientul o intrerupse inainte ca ea sa reuseasca sa spuna ceva.
    -Este ceea ce cred eu, nu?
    -Da, Andrei, este ceea ce crezi tu.
    O tacere apasatoare cuprinse salonul. Nici medicul nici pacientul nu stiau ce sa spuna, intelegand gravitatea situatiei.
    -Vrei sa o sun pe Cristina?
    -Si ce vrei sa ii spui? “Stii, Cristina, ar fi bine sa vii acasa pentru ca Andrei e pe moarte. Va muri incet si in chinuri... nimeni nu stie cand.” Asa ceva vrei sa ii spui?!
    -Andrei, nu fii absurd! Cum as putea sa ii spun asa ceva?!
    -Dar ce altceva ai putea sa ii spui?! Doar vrei sa ii spui adevarul, nu? Nu! Las-o sa se bucure de ultimele zile petrecute departe de suferinta mea. Va avea parte suficient de aceasta sinistra priveliste a durerii.
    -Andrei, te rog, nu gandi asa!
    -Sunt chirurg, ai uitat? Este datoria mea sa gandesc asa. In definitiv, ce pretentii aveti toti de la mine? Voi nu va dati seama ca pentru mine este o agonie de o intensitate dubla? Voi chiar nu va dati seama ce inseamna sa fii chirurg si sa ajungi sa suferi de una dintre cele mai grave boli ale specialitatii tale? Si toate acestea la nici 40 de ani? Tu intelegi ca anul acesta, in loc sa va bucurati alaturi de mine pentru ca am implinit 40 de ani, imi veti deplange moartea?!...
    -Andrei, nu fii copil! Daca vom crede toti in sansa ta, vei trai!
    -Adela, deschide ochii!
    -Te credeam barbat, prietene, nu un las, care nu crede nici un cuvant pe care il spune pacientilor.
    -Cristi, ce ma bucur sa te  vad! Trebuie sa discutam niste lucruri foarte importante. Adela, te rog, nu te supara, dar sunt niste lucruri pe care vreau sa la clarific cu Cristi, inainte sa se intoarca Cristina.
    Adela se opri in dreptul lui Cristian, atingandu-i cu buzele  obrazul si soptindu-i la ureche:
    -Ai grija ce ii promiti!
    -Aseaza-te langa mine. Va trebui, se pare, sa te obisnuiesti cu pozitia. Un singur lucru vreau sa te rog: sa nu o lasi pe Cristina sa ma conecteze la aparate. Nu vreau sa traiesc asa!
    -Promit. Atunci cand nu mai poti, voi avea grija ca totul sa fie asa cum vrei tu.
    -Multumesc!
    -Ai sunat-o pe Cristina?
    -Nu. Si nici nu am de gand. Mai are de stat cateva zile. Va afla cand se va intoarce.
    -Te rog, da-mi ceva impotriva durerii. Ma doare la limita suportabilului.
    -Imediat.
    Peste doar cateva minute Cristian reveni in salon cu o seringa. Impinse cu grija.
    Andrei incerca sa isi traga mana, insa doctorul o tinea cu o teribila forta.
    -Linisteste-te, Andrei. Mai e foarte putin.
    Intr-un final durerea inceta. Cristian ii atinse umarul in semn de incurajare si iesi din salon. Peste o ora avea programata o operatie.
    Adela se pregatea sa plece acasa cand primi un telefon de la Cristina.
    -Stii ce s-a intamplat cu Andrei? Nu raspunde la telefon nici acasa, nici pe mobil.
    -Nu stiu. Stai putin, ti-l dau imediat la telefon. Era pe aici, pe langa mine.
    Adela intra in salonul lui Andrei, dandu-i telefonul.
    -Ce s-a intamplat cu tine, dragul meu, de nu raspunzi la telefon?
    -Nimic. Am dormit la spital si mi-am oprit mobilul. Am fost prea obosit sa mai merg acasa. Dar tu cum esti? Cand vii acasa? Stii ca abia astept sa te vad?
    -Sunt bine. Sunt in drum spre casa. S-a terminat cu cateva zile inainte de data anuntata. In cel mult trei ore ajung. Trec pe la spital sa vad ce mai e nou, bine?
    -Voi fi aici!
    Rosti aceste cuvinte, stiind ca erau cele pe care Cristina isi dorea sa le auda. Dar, in acelasi timp, ele exprimau nerabdarea lui sincera de a o revedea pe viitoarea lui sotie. Printre toate aceste ganduri se infiripa teama fata de reactia Cristinei in momentul in care va afla intregul adevar. Pentru ea va fi cumplit. Poate chiar mai greu decat pentru el.
    Orele trecura atat de repede, incat parca nu se masurara decat intr-o respiratie. Emotie si teama se ascundeau in sufletul lui Andrei, in timp ce Cristina era doar incantata sa il revada.
    Era atat de nerabdatoare, incat, ajunsa la etajul al doilea, nu mai astepta ca asistenta sa ii transmita vestea ca doctorul Banulescu era acum pacientul propriei sectii. Aproape alerga spre biroul lui. Deschise usa, uitand sa mai bata. Nimeni.
    “Trebuie sa fie la sala”, gandi ea linistita.
    Hotari sa o caute pe Adela sa ii povesteasca cum a fost la specializare. O gasi imediat. Gesturile oarecum stanjenite ale acesteia o surprinsera intru catva, creandu-i o stare de neliniste.
    -Cristina, hai in birou sa stam de vorba.
    -As fi vrut mai intai sa il gasesc pe Andrei sa ii spun ca am ajuns. Nu stii cumva unde este?
    Fastacita parca, vrand sa spuna altceva mai intelept, Adela raspunse:
    -Ba da. Te duc la el.
    Si-ar fi dorit sa fi avut taria sa ii spuna Cristinei tot ce se intamplase cu iubitul ei in ultimele zile, insa ii fusese teama. In schimb, o insoti, cu o oarecare infrigurare, catre salonul lui Andrei.
    -Cum de esti atat de sigura ca este aici? Consulta un pacient?
    Fara nici un cuvant, Adela deschise usa, facandu-i semn sa intre, inchizand apoi usa in urma ei. Pleca imediat.
    -Andrei?! Ce-i cu tine aici, in tinuta asta?!
    -Am fost diagnosticat de Cristi cu tumoare inoperabila pe creier iar de Adela cu placa de aterom aortica. Totul de doua zile incoace.
    -Dar... De cand ai simptome?
    -De vreo doua saptamani am dureri teribile de cap. Iar aseara am fost internat de urgenta, chiar pe sectia mea. Ironic, nu?
    -Si asa, pur si simplu, ajungem de la simple dureri de cap la tumoare?
    -Cristina, fii rationala! Facu o pauza. Hai, te rog, saruta-ma vreau sa ma bucur ca esti din nou acasa.
    -Te iubesc, Andrei. Mai mult decat vor putea spune vreodata cuvintele.
    Cristina se aseza pe patul lui Andrei si il saruta lung. Ramase apoi cu capul pe pieptul lui. Andrei ii mangaia parul si fata cu mana dreapta. Cu stanga ii cuprinse trupul si o stranse la piept. Pentru el totul era perfect cand o avea alaturi si o putea strange in brate. Nimic nu era mai frumos si mai important pentru el. Acum, cand era impreuna cu ea, nu mai conta nimic: nici diagnosticul, nici zilele oarecum numarate, nici moartea... Doar ea – fiinta pe care o iubise din primul moment in care o vazuse, fiinta a carei pofta de viata ii dadea aripi si a carei forta il inspira.
    Cristina incerca din rasputeri sa nu planga. Ii lua mana dreapta intr-a ei iar el tresari. Fara sa isi fi dat seama de cateterul din mana lui, il stranse. Socul durerii lui Andrei fu atat de mare pentru ea, incat nu numai ca tresari, dar se ridica de pe pieptul lui, eliberandu-i mana dintr-a ei. O saruta usor, mangaind-o cu miscari fine ale degetelor ei atat de frumoase. Se simteau in ele forta chirurgului si blandetea iubitei. Atingerea ei il relaxa intr-atat de mult incat adormi, cuprins parca, ca intr-o sfera, de iubirea ei.
    Se trezi insa foarte repede, dupa doar cateva minute. Isi intoarse privirea, pentru o clipa, spre ceasul de pe peretele salonului. Se apropia ora tratamentului. De data aceasta,  durerea era suportabila. Dupa doar cateva minute intra Camelia. Pregati seringa si se apropie de patul lui Andrei.
    -Ce faci, intreba Cristina.
    -Ii fac doctorului Banulescu injectia indicata in fisa de observatie.
    -Te rog sa te dai la o parte. De acum inainte eu ii voi administra acestui pacient toate tratamentele.
    -Dar...
    -Nici un “Dar”. Da-mi, te rog, seringa! Poti pleca. Multumesc.
    -Cristina, de ce te porti asa cu Camelia? Ea isi face doar datoria.
    -Crezi ca pe mine ma mai intereseaza altceva decat persoana ta?
    Andrei intinse, cu strangere de inima, mana dreapta. Il coplesea gandul durerii, care avea sa urmeze. Incerca sa se relaxeze, insa nu reusea.  Iar astfel durerea avea sa fie si mai puternica. Cristina ii lua mana intr-a ei, punand seringa pe marginea patului. Trecu peste palma lui cu cateva miscari foarte fine, deschizand in acelati timp capacelul cateterului; insesizabil pentru pacient. Apoi lua seringa de pe pat si puse mana lui Andrei in locul acesteia.  Masa in continuare cu mana stanga zona dureroasa, in timp ce chiar cu cealalta aplica durerea. Simtind insa ca Andrei tinde sa retraga mana, ii cuprinse palma intr-a ei. Andrei simtea astfel o sustinere fizica si, in acelasi timp, putea face gestul de a strange putin, in cazul in care ar fi simtit nevoia.
    -Opreste-te, te rog!
    Cristina nu raspunse. Pentru ea a-i raspunde era sinonim cu acceptarea slabiciunii ei fata de durerea lui. Ii era imposibil sa faca un asemenea lucru. Trebuia sa fie mai puternica decat suferinta lui pentru a o putea domina si pentru a-i acorda lui sprijinul de care avea nevoie. Incerca sa pastreze aparentele de chirurg puternic.
    -Cristina... Te rog... Ma doare..., rosti, parasit de orice forta si vointa, Andrei.
    Un sunet inalt, constant se auzi in salon. Pe monitor – o linie dreapta. Stop cardiac. Doctorita lua aparatul de resuscitare din coltul camerei si incarca pedalele. Ii dadu camasa la o parte, ii puse pedalele pe piept si le activa. Parca s-ar fi rupt ceva in sufletul ei. Reactia pacientului fu prompta. Isi reveni imediat.
    Intre timp, Camelia aduse tratamentul indicat de doctorita Tataru. Cristina prelua din nou munca ei, fara ca asistenta sa mai opuna rezistenta. Acum totul trebuia sa se desfasoare foarte repede.
    Reusi, nu fara emotii, sa il stabilizeze. Acum incerca sa il convinga sa adoarma.
    Dupa o seara atat de agitata urma o noapte foarte linistita. Cristina se intinse alaturi de el, cuprinzandu-l in brate. Andrei isi sprijini capul pe pieptul ei. Cristina ii mangaia usor parul, fata, pieptul, incercand sa ii aline suferinta. Adormira in acelasi timp.
    Pentru urmatoarele  cateva zile Andrei se simti ceva mai bine. Se parea ca tratamentul, chiar daca nu il vindeca, cel putin il ferea de durere.
    Cristina isi petrecea tot timpul la spital, langa Andrei. Vorbise cu doctorul Marin, care intelese foarte bine situatia si accepta solicitarea Cristinei. Era atat de preocupata de iubitul ei, incat abia daca mai manca ceva, de obicei, obligata de Cristian sau Adela.
    Pana acum lucrurile pareau sa se mentina in parametri normali, avand in vedere diagnosticul.
    Dupa cateva zile, Cristina hotari sa ii schimbe cateterul. Andrei era intr-atat de coplesit de durerea tratamentelor, incat orice atingere i se parea teribila. Frica se instalase pe fata si in ochii pacientului.
    -Dragul meu, te rog, intelege. Trabuie. Hai, intinde mana. Promit ca nu doare.
    Intinse mana dreapta, pe care Cristina o cuprinse cu fermitate. Intr-o fractiune de secunda scoase cateterul, lipind un plasture pe locul care sangera usor. Ii ceru apoi lui Andrei sa stranga acelasi pumn. Pacientul nu simti decat o bataie putermica.
    -Te-a durut, intreba Cristina, in timp ce ii aseza, cu grija, mana pe piept.
    -Nu.
    -Vezi? Stiu eu ce promit...
    -Multumesc, draga mea. Multumesc pentru tot. Dar, nu crezi ca meriti si tu ceva odihna? Te rog, mergi acasa si dormi. Pe mine oricum nu mai ai cu ce sa ma ajuti.
    Cristina se intinse langa el pe pat. Adormi foarte repede, cuprinsa de bratele atat de puternice ale lui Andrei.
    El insa nu reusi sa adoarma. Asculta ploaia care cadea neintrerupt inca de dimineata. Se gandea cu teama la perioada care va urma. Stia ca iubita lui va face orice sa il tina in viata, insa el nu mai voia sa traiasca asa.
    “Decat asa, mai bine deloc. Asta nu e viata pe care vreau sa o duc”, gandi el. “Nu mai vreau sa traiesc asa! Nu mai vreau sa o chinui pe Cristina! Doamne, te rog, ajuta-ma. Fa sa se incheie totul. Acum. Fara ca draga mea Cristina sa simta ceva. Te rog. Elibereaza-ma de aceasta agonie!”
    Invocase de sute de ori puterea divina pentru alti pacienti, insa niciodata cu atata forta si vointa.
    Simti din nou teribila durere in piept. Mult mai puternica decat pana acum. Inchise ochii, strangand cu putere cearsaful de pe pat. Respira cu greu dar foarte adanc iar apoi se relaxa.
    Auzind un zgomot ciudat, Cristina se trezi. Incepu imediat manevrele de resuscitare. Fara folos.
    Rosti, cu lacrimi in ochi:
    -Ora decesului: 2:22.