O firmă care primește un grant de 200.000 de euro prin fonduri europene tot trebuie să scoată bani din cont înainte să vadă banii nerambursabili. Partea pe care trebuie să o acopere singură, din surse proprii sau printr-un credit, se numește cofinanțare. E o condiție aproape universală a finanțărilor nerambursabile, iar procentul cerut diferă suficient de mult de la un program la altul încât nu poate fi presupus dintr-un exemplu general.
Articolul explică ce înseamnă cofinanțarea, cât variază procentul între câteva dintre programele active pentru firme din România și ce presupune practic pentru un antreprenor să strângă și să justifice acea sumă, inclusiv de ce nu se confundă cu un credit obișnuit, chiar dacă multe firme apelează la un credit tocmai ca să o acopere.
Aici contează o distincție pe care mulți aplicanți o ratează: finanțatorul acoperă un procent doar din cheltuielile eligibile, adică din cele care se încadrează în regulile programului. Cheltuielile neeligibile, de multe ori TVA-ul pentru firmele neplătitoare sau anumite categorii de costuri excluse explicit de ghidul solicitantului, cad integral în sarcina beneficiarului, peste cofinanțare.
Suma poate veni din surse proprii, dintr-un credit bancar sau o linie de finanțare, sau, în situații punctuale prevăzute expres de ghidul solicitantului, din contribuții în natură, cum ar fi spații sau echipamente puse la dispoziția proiectului.
O firmă care planifică un proiect de eficiență energetică nu poate presupune că va acoperi doar 10% din buget, așa cum se întâmplă la Start-Up Nation. Procentul real se verifică în ghidul specific al fiecărui apel, nu se preia dintr-un alt program cu care aplicantul e deja familiarizat.
Primul lucru e să dovedești că ai banii. Majoritatea programelor cer dovada existenței fondurilor în cont sau o scrisoare din partea băncii, nu doar o declarație pe propria răspundere. Dacă suma nu apare la semnarea contractului de finanțare, riști rezilierea lui pe loc.
Al doilea e cash-flow-ul. Multe proiecte europene rambursează cheltuielile după ce firma le-a plătit deja, ceea ce înseamnă că, pentru o vreme, firma finanțează din resurse proprii inclusiv partea acoperită teoretic de grant, până vine rambursarea. Cofinanțarea propriu-zisă se adaugă peste acest interval de așteptare, nu-l înlocuiește.
Al treilea e răspunderea contractuală. Odată semnat contractul, cofinanțarea devine o obligație, nu o opțiune. Dacă banii nu ajung să fie folosiți conform destinației aprobate, autoritatea de management poate cere înapoi întreaga finanțare, nu doar partea nerambursabilă.
Al patrulea e documentarea. Fiecare leu din cofinanțare trebuie justificat cu acte, la fel de riguros ca banii din grant: facturi, extrase de cont, dovezi de plată către furnizori.
Pentru cine vrea o defalcare pas cu pas a documentelor cerute la fiecare etapă, de la dovada fondurilor până la raportarea cheltuielilor, ghidul despre cofinanțare publicat de 123leasing.ro intră mai în detaliu pe partea de proces.
Băncile din România au produse dedicate exact acestei nevoi, credite punte sau linii de finanțare pentru cofinanțare, uneori garantate de stat sau de fonduri europene. Motivul e simplu: multe firme nu au lichiditatea blocată pentru toată durata proiectului, mai ales când rambursarea vine cu întârziere față de momentul cheltuielii. Dar creditul rămâne un instrument separat de cofinanțare, nu o formă a ei, la fel cum un credit sindicalizat sau un contract de leasing sunt instrumente de finanțare distincte, cu mecanisme proprii, nu variante ale cofinanțării.
Articolul explică ce înseamnă cofinanțarea, cât variază procentul între câteva dintre programele active pentru firme din România și ce presupune practic pentru un antreprenor să strângă și să justifice acea sumă, inclusiv de ce nu se confundă cu un credit obișnuit, chiar dacă multe firme apelează la un credit tocmai ca să o acopere.
Ce este cofinanțarea
Cofinanțarea este partea din bugetul unui proiect finanțat din fonduri europene pe care beneficiarul trebuie să o acopere singur. Conform Ministerului Investițiilor și Proiectelor Europene, ea reprezintă "diferența dintre valoarea totală eligibilă a proiectului și finanțarea nerambursabilă acordată".Aici contează o distincție pe care mulți aplicanți o ratează: finanțatorul acoperă un procent doar din cheltuielile eligibile, adică din cele care se încadrează în regulile programului. Cheltuielile neeligibile, de multe ori TVA-ul pentru firmele neplătitoare sau anumite categorii de costuri excluse explicit de ghidul solicitantului, cad integral în sarcina beneficiarului, peste cofinanțare.
Suma poate veni din surse proprii, dintr-un credit bancar sau o linie de finanțare, sau, în situații punctuale prevăzute expres de ghidul solicitantului, din contribuții în natură, cum ar fi spații sau echipamente puse la dispoziția proiectului.
De ce diferă procentul de la un program la altul
Nu există un procent standard de cofinanțare, valabil pentru toate fondurile europene. Fiecare program și-l stabilește prin propriul ghid al solicitantului, în funcție de tipul beneficiarului, mărimea firmei și, uneori, de tipul investiției. Câteva exemple din programele active pentru firme din România arată cât de larg poate fi intervalul:- Start-Up Nation: finanțarea nerambursabilă acoperă până la 90% din cheltuielile eligibile, deci cofinanțarea minimă e de 10%, sumă care trebuie dovedită în cont la semnarea contractului.
- Programul Tranziție Justă, componenta pentru microîntreprinderi din județele Gorj, Hunedoara, Dolj, Galați, Prahova și Mureș, oferă granturi de până la 300.000 de euro, cu o cofinanțare minimă de 10%.
- PNRR, componenta de digitalizare pentru IMM-uri, funcționează după aceeași logică: grant de până la 90%, cofinanțare de 10% pentru firmele mici și mijlocii (microîntreprinderile sunt scutite complet de cofinanțare la acest apel).
- PNRR, componenta de eficiență energetică industrială, se comportă diferit. Grantul acoperă între 30% și 65% din costurile eligibile, în funcție de mărimea firmei și de locul investiției, ceea ce înseamnă o cofinanțare de până la 70% în cazurile cele mai puțin generoase.
O firmă care planifică un proiect de eficiență energetică nu poate presupune că va acoperi doar 10% din buget, așa cum se întâmplă la Start-Up Nation. Procentul real se verifică în ghidul specific al fiecărui apel, nu se preia dintr-un alt program cu care aplicantul e deja familiarizat.
Ce presupune, practic, pentru antreprenor
Pentru orice firmă care aplică la fonduri nerambursabile, cofinanțarea nu se rezumă la o cifră trecută în bugetul proiectului.Primul lucru e să dovedești că ai banii. Majoritatea programelor cer dovada existenței fondurilor în cont sau o scrisoare din partea băncii, nu doar o declarație pe propria răspundere. Dacă suma nu apare la semnarea contractului de finanțare, riști rezilierea lui pe loc.
Al doilea e cash-flow-ul. Multe proiecte europene rambursează cheltuielile după ce firma le-a plătit deja, ceea ce înseamnă că, pentru o vreme, firma finanțează din resurse proprii inclusiv partea acoperită teoretic de grant, până vine rambursarea. Cofinanțarea propriu-zisă se adaugă peste acest interval de așteptare, nu-l înlocuiește.
Al treilea e răspunderea contractuală. Odată semnat contractul, cofinanțarea devine o obligație, nu o opțiune. Dacă banii nu ajung să fie folosiți conform destinației aprobate, autoritatea de management poate cere înapoi întreaga finanțare, nu doar partea nerambursabilă.
Al patrulea e documentarea. Fiecare leu din cofinanțare trebuie justificat cu acte, la fel de riguros ca banii din grant: facturi, extrase de cont, dovezi de plată către furnizori.
Pentru cine vrea o defalcare pas cu pas a documentelor cerute la fiecare etapă, de la dovada fondurilor până la raportarea cheltuielilor, ghidul despre cofinanțare publicat de 123leasing.ro intră mai în detaliu pe partea de proces.
De ce cofinanțarea nu e un credit
Cofinanțarea și creditul sunt lucruri diferite, chiar dacă în practică se întâlnesc des împreună. Cofinanțarea e o condiție a programului de finanțare: procentul din proiect pe care trebuie să-l acoperi, indiferent de unde provin banii. Creditul e doar una dintre sursele posibile pentru acea sumă, alături de capitalul propriu al firmei sau alte forme de finanțare.Băncile din România au produse dedicate exact acestei nevoi, credite punte sau linii de finanțare pentru cofinanțare, uneori garantate de stat sau de fonduri europene. Motivul e simplu: multe firme nu au lichiditatea blocată pentru toată durata proiectului, mai ales când rambursarea vine cu întârziere față de momentul cheltuielii. Dar creditul rămâne un instrument separat de cofinanțare, nu o formă a ei, la fel cum un credit sindicalizat sau un contract de leasing sunt instrumente de finanțare distincte, cu mecanisme proprii, nu variante ale cofinanțării.