Australia, ca o felie de paine

Detalii

CategoriiCultura
TaguriItalia, Povestiri SF
Ultima actualizareMarti 5 august 2014
Vizualizari11167

Voteaza & Distribuie

Descriere

- Mami, ce e aia o cizmă? Mirat, micul John priveşte hărţile. Probabil i se par ciudate, lui, cel născut pe o altă planetă. E un copil special. Cum aş putea să-i explic ce e o cizmă?! Şi de ce oamenii cred că Italia seamănă cu o cizmă? Privesc la membrele lui subţiri, apoi la incălţările mele moi, funcţionale, ataşate uniformei regulamentare, şi incerc o explicaţie. - Şi asta, nu seamănă cu o cizmă? zice el, impungand cu arătătorul Noua Zeelandă. - Ba da... Un lucru seamănă uneori cu altul. Pană la un punct, apoi totul poate deveni ridicol. Sau tragic. Italia seamănă cu o cizmă. Oare de ce caută oamenii astfel de asemănări? Cat de utile sunt ele? Nu cred că John va reţine mai uşor forma Peninsulei Italiei asemănand-o cu o cizmă. Dar, pentru noi, Italia va semăna intotdeauna cu o cizmă. Micul John, care acum invaţă geografia Pămantului, seamănă cu o insectă. Nici asta nu-i este de folos. Mai sunt incă oameni care il numesc ?creatura?, refuză să i se adreseze direct, evită chiar să se apropie de el. Nu pot inţelege de ce am adoptat acest copil ? o creatură stranie care seamănă cu o insectă. - Mami, cizma asta e ruptă. Zambesc, forţat. El mă priveşte candid, cu ochii săi rotunzi. Şi mulţi. Inspiră prudent din rezervorul de gaz. Mă gandesc că, poate, urmaşii lui nu vor mai avea nevoie de rezervoare suplimentare de gaz. Atmosfera planetei lor era foarte asemănătoare celei terestre, s-ar putea ca generaţiile următoare să se adapteze. Asta, dacă vor exista generaţii următoare. - Nu e ruptă, John, şoptesc, intr-o tardivă tentativă de scuză. Aşa s-a format. Nu oamenii au hotărat aşa. Oamenii au hotărat să le distrugă cuiburile creaturilor. Cuiburile in care larvele lor trăiau pană la maturitate, cand le creşteau aripile şi se ridicau pană la altitudinea la care zburau navetele noastre. Se loveau de ele şi le doborau. Piloţii navetelor trăgeau şi creaturile cădeau şi ele. Distrugerea cuiburilor ar fi trebuit să pună capăt acestui inconvenient şi să reducă pierderile coloniştilor. Oare cate bombe am aruncat in cuiburi? Una? Două? Zece? O sută? Inainte de a ne vorbi. Inainte de a ne da seama că acele ?creaturi? sunt inteligente. Că pot comunica telepatic. Doar copiii. Probabil o formă de apărare necesară in primul stadiu de dezvoltare, căci adulţii pierdeau işi această capacitate, inlocuind-o cu alte forme de comunicare, străine nouă. Copiii din cuiburi ne-au vorbit. Mult prea tarziu. L-am luat cu mine şi l-am numit John. Dar nu mă simt deloc mai bine. Mă priveşte cu ochii săi rotunzi şi mulţi, işi mişcă spre mine cele patru braţe şi, din cand in cand, inspiră gaz din rezervorul suplimentar. Micul John e orfan de război. Noi i-am ucis părinţii. Noi. Eu. Uneori mergem la Centru unde se intalneşte cu ceilalţi caţiva copii adoptaţi de pămantenii incercaţi de remuşcări tarzii. Copiii se joacă, in felul lor atat de bizar pentru noi. Eu revăd bombele căzand din pantecul navei mele peste cuiburi. Arătătorul său lung se sprijină acum pe contururile Australiei. - Şi asta cu ce seamănă? - Nu ştiu. Poate cu o felie de paine. Nu port cizme cu toc, care să semene cu Italia sau Noua Zeelandă, regulamentul militar nu permite. Nu pot să i le arăt, ca să inţeleagă cum este o cizmă. Nu pot să-i arăt nici armele pe care le ţin acasă sub cheie, nici pe cele cu care mă antrenez zilnic, pentru o eventuală nouă misiune impotriva altor ?creaturi?. Pot să-i arăt insă ce formă are o felie de paine. Şi bombele cad. Şi noi, soldaţi eficienţi, ne intoarcem victorioşi. Impărţim intre noi feliile de paine. Ne impărtăşim cu toţii din painea pe care o avem intotdeauna cu noi, paine adevărată, de acasă, paine binecuvantată. Incă o victorie in numele umanităţii. Şi apoi, auzim glasul copiilor. Prea tarziu, mult prea tarziu inţelegem ce ne spun... şi prea tarziu simţim gustul amar al painii de acasă.