Suzana Fantanariu: Xilogravura- matrice stilistica

Detalii

Categorie
Targuri / expozitii
Modificat
acum 10 ani si 7 luni
Vizualizari
997

Voteaza & Distribuie

Descriere

Suzana Fantanariu: „Xilogravura- matrice stilistica”

Expozitie de xilogravura: 7.11. – 7.12.

Vernisaj: 7.11. 2007, ora 19, Centrul Cultural German


Miercuri, 7. 11, ora 19 va fi inaugurata la Centrul Cultural German o expozitie de xilogravura a artistei timsorene Suzana Fantanariu. Expozitia va fi deschisa de dr. Ileana Pintilie, curator, critic si istoric de arta.

Expozitia-laborator, vizand domeniul xilogravurii practicata de artista cu consecventa in prima perioada a carierei sale artistice, face parte din programul cultural intitulat RE(IN)SEMNARE, care cu ocazia celor 60 de ani de existenta, respectiv 35 de ani de activitate artistica si-a propus o retrospectiva reflectata intr-un numar de expozitii desfasurate pe parcursul acestui an, in diverse locuri, atat in tara cat si in strainatate,.

Manifestarea se doreste a fi un atelier deschis, in care pe langa lucrarile expuse vor figura si instrumentele de lucru, placile de lemn gravate si presa de imprimat. Asfel se va incerca repunerea in valoare a unei tehnici stravechi – gravura in lemn, tehnica cu indelungata traditie si in Germania.

Suzana Fantanariu, artist plastic, prof.univ.dr. la Facultatea de Arte - Universitatea de Vest din Timisoara a obtinut in acest domeniu premii internationale la bienalele de gravura din: Bansca-Bistrica (Ex-Cehoslovacia), 1982, Paris (Franta), 1992, Maastricht-(Olanda), 1993, Sharjah (Emiratele Arabe Unite), 1997, Beijing (China),1998, 2003.




Creatia Suzanei Fantanariu este legata intr-un mod complex, dar constant, tenace, de gravura, ea exploreaza cu o disponibilitate ce depaseste, desigur, cadrele experimentului tehnic, posibilitatile implicate de acest gen, ce presupune etape in elaborare cu toate deschiderile spre posibilitati de transpunere (ele insele) legate de substantialitatea materialelor intermediare−metal, lemn, etc. si de suport. Aici ar fi momentul sa insistam asupra tuturor rafinamentelor pe care un gravor si le poate permite, de exercitiul pasionant, al transpunerii imaginii matrice, cu marja sa de imediat, chiar daca spontaneitatea este controlata, sub-sumata elaborarii. De fapt spontaneitatea revine uneori, in chiar cursul transpunerii, prin interventii directe in timpul imprimarii, dar nici aici ei nu ii este permis sa primeze. Suzana Fantanariu este insa constient sedusa nu numai de rafi

namente de acest fel si mai ales de acea conditie a multiplicarii care motiveaza genul insusi.

Spectaculoasele sale prezente din ultimul deceniu, (anii’90), sunt in mare masura legate de includerea gravurii intr-un demers mai complex, si ca destinatie, si ca aspiratie. Gravura devine o pozitie intermediara intr-un comportament deliberat de conventiile bidimensionalitatii si ale epuizarii semnificatiei in relatia univoca dintre semn si plan. Gravura devine, odata cu primul ciclu de “Ambalaje pentru suflet”- moment subordonat in constructia unor obiecte tridimensionale antropomorfe, ele insele elemente ale unor situatii efemere de tip instalatie sau actiune.”Ambalaje pentru suflet” exploatand semnul si campul referential al sarcofagului, sunt realizate din gravuri ce fixeaza in timp experienta artistei; experienta culturala de atelier, martora unei experiente esentiale, la randul sau marcata cultural.

Conotatiile actului prin care se elaboreaz

a marile obiecte spatiale, cu aspectul sau de dramatism ermetic, acopera comportamentul universal poetic al numelui, al sintagmei ce defineste ciclul. Ambalajele pentru suflet presupun o marja de spiritualizare impusa materiei, de contactul cu sufletul continut aici, condensat intr-o experienta imagistica secreta, si reversul, tragica inchidere, captarea sufletului intr-un ambalaj efemer, aglomerare de fragile suporturi ale unei informatii ramase inaccesibile si care nu-si omogenizeaza enuntul, nici macar pentru fulguranta unitate de spatiu, de timp si de prezenta (traducem actiune, clasic definitorie pentru teatru prin aceasta prezenta).Deschiderea semantica a prezentei este mai mult si mai putin decat actiunea, latenta, anunt al unei actiuni posibile sau reminiscenta precar fastuoasa a unei actiuni incheiate. In aceste ansambluri gravura, materialul de constructie, pretios si umil, ca materia vie insasi inerta purtatoare de informatie ca materia ce suporta constiinta si participa la ea, este utilizata printr-un proces de agresare. Termenul utilizat de Suzana Fantanariu, pentru desemnarea acestui proces, este cel de gravura „agresata”. Acest termen deschide, la randul sau un camp semantic, la interferenta intre un filon cultural specializat, frecventat cu suficienta libertate subiectiv, pentru a-l face operant la nivelul creatiei, si intuitiei, care de multe ori depaseste informatia concreta.

Nu este locul sa epuizam toate reverberatiil

e acestei teme, la nivelul comportamentului artistic si al imaginii. El este modul formal cu dubla interpretate , (inchisoare si suport protector al sufletului) decupand din realitatea vasta a universului zone impregnate cu semnificatie. Se instaureaza din nou o complexa relatie dintre acest proces unitar de chemare a universului la comunicare, si partialitatea accesului senzorial-(ciclul manierist al “urechilor”, ciclul de “rani”, etc.). Suzana Fantanariu continua explorarea poetica a acestui generic, in desen, in gravura si in tehnici mixte ce respecta bidimensionalitatea.

Un alt moment si reper in evolutia convergenta a demersului ideatic si al gandirii plastice, este ciclul, foarte recent, al Coloanelor. Coloanele sunt metafore traditionale ale fiintei, replici ale semnului uman ale carui multiple si difuze conotatii sunt subsumate verticalitatii ascensionale. Fata de figurativitatea discursiva, descriptiva, dincolo de orice stilizare, a semnului antropomorf, coloana este un demers al ascetizarii, al contragerii intr-un ax, selectiv

, in relatia cu lumea interioara si exterioara. Acest semn exprima constientizarea unei vocatii definitorii, tropismul vertical, tropism spre o unitate originala, contragere in axul lumii, un ax al comunicarii si semnificatiei. Coloanele Suzanei Fantanariu sunt la fel ca si ca si ambalajele pentru suflet, ca si aceste mumii celebrand efemerul, si se constituie dintr-un discurs grafic subsumat. Aici insa, discursul nu mai este secret, mascat intr-o materialitate redevenita amorfa, ci readus la suprafata suportului obiectual.

De la opacitate la transparenta, de la ascuns la evidenta, mesajul grafic parcurge o etapa relevanta, anuntata, de fapt, de grupul de mumii realizate in 1992 pentru tema Transparenta. Finalul unui asemenea demers (ilustrand epurarea formei in axialitate si a mesajului materializat prin reprezentare chiar metaforizat in planeitate), este coincidenta in alb.Albul dens de toate culorile, de toate mesajele posibile, ca echivalent al luminii si al cuvantului universal, global, este la randul sau, echivalentul ambiguu al unei cunoasteri saturate de posibilitati si eliminari succesive ale tuturor etapelor ce nu sunt decat iluzii interpuse intre fiinta dispersata in lume si divinul originar, inaccesibil demersului afirmativ. Aici artista se afla din nou la interferenta unor campuri referentiale prestigioase, cel al

gandirii ortodoxe traditionale, in directia sa apofatica, si cel al traditiei extrem orientale, din care cel mai uzual exemplu este cel narat de „Maimuta pelerina”. Trebuia sa-mi inchipui, spune Budha, din vechiul text chinez, al traditiei budiste chineze ca poporul maimutelor este prea nebun pentru a intelege mesajul adevaratelor scripturi (care erau compuse din pagini absolut albe si „de acea le vom falsifica scriind ceva pe ele”). Cercul recurentelor referentiale aduce din nou in actualitate interesul pentru lumea simbolica a Orientului Extrem, care furnizase substanta unuia dintre ciclurile ce dominase creatia anilor ’80 ai artistei—ciclul „dragonilor”.

Expozitia din 1997 filtrand o experienta a trei decenii, propune reperele unui demers creator receptiv la toate posibilitatile de extensie, la toate tipurile de comportare, o deschidere spre comunicare, si, in acelasi timp, o permanenta reflexivitate, o revenire in sine spre un nucleu problematic ce se situeaza dincolo de imperativul comunicarii, dincolo de reprezentarea insasi, din care gestul creator se rupe dramatic, si spre care tinde sa se inchida, prin albul ce este echivalentul tacerii”

Alexandra Titu, Suzana Fantanariu, Catalog retrospectiv, Muzeul de Arta, Timisoara, 1997

La sfirsitul anilor ’80 artista ajunge la o abstractizare a formelor mai ales in seria de xilogravuri Palimpsestus, in care utilizind o scriitura abstracta obtine un cimp de semne grafice evocind scrierea si, ca atare, actul cultural condensat printr-o suprapunere ce aminteste de un vechi manuscris. Desprinderea de figurativ prin acest cimp de semne “uitate”, indescifrabile conduce spre o noua expresie plastica neconventionala: fie aceea de rotulus, (xilogravura fiind imprimata pe un suport lung si ingust, de aproape 4 metri si expusa liber), fie de carte-obiect, cind aceste semne evoca de fapt o carte si primesc dimensiuni de obiect (cartea dedicata poetului Mihai Eminescu). Cartea-obiect deschide calea unor multiple interpretari vizuale - de la obiectul din lemn, cu “pagini” mobile incastrind diferite fotografii vechi si relicve personale pina la cartea transformata ad-hoc in corp de iluminat, in care corpul lampii este imbracat in gravuri, aluzie la valentele simbolice, de iluminare spirituala, ale semnelor-texte din seria Palimpsestus si functia efectiva de a ilumina pe care o sugereaza becul.

Demersul plastic initial, oarecum traditional din punct de vedere al mijloacele utilizate in mod “clasic”, este repus continuu in discutie devenind un punct de pornire pentru cercetarile si interogatiile pe care artista si le adreseaza. Acestea vizeaza intr-o prima etapa reliefarea contradictiei dintre bidimensionalitatea originara a gravurii versus obiectul plastic; ea ajunge sa expuna placa gravata, pe care o inrameaza si asupra careia intervine in mod gestual, ca o noua amprentare a semnului plastic initial. Prin volumul sau, placa devine un obiect in sine care isi cisitiga dreptul la o existenta autonoma (Apologia gravurii). Ducind mai departe acest demers, artista manipuleaza propriile ei gravuri imprimate pe hirtie, infasurind cu ele diferite forme cilindrice, un fel de coloane personalizate, elemente esentiale utilizate ulterior in instalatia intitulata Pasi pierduti si care reconstruieste spatiul unei sali de expozitie prin ritmul sever al verticalelor.

Dar adevarata redescoperire a unei viziuni interioare este provocata de abordarea temei corpului care functioneaza ca un adevarat revelator al trairilor latente, izvorite poate din “amintirile” culturale dar si din experienta personala. Intr-o prima etapa corpul apare ca un semn evocind mai ales “amprenta” umana in seria de lucrari Ambalaj pentru suflet, in care silueta unei “mumii” trimite cu gindul la forma originara, imuabila, in care se poate insinua continutul subtil. Artista exploateaza metafora siluetei-“mumii” in lucrari de xilogravura de mari dimensiuni, in interiorul carora proiecteaza un “miez” ascuns, tenebros pe care-l numeste “suflet”. In final atit forma exterioara, epidermica, cit si interiorul se condenseaza intr-un intreg greu de despartit care este corpul uman si care este privit din perspectiva devenirii sale dar si a experientelor culturale.

Tocmai aceasta forma-matrice devine cadrul unor metamorfoze artistice care conduc demersul plastic mai departe, spre noi rezolvari vizuale: silueta umana, dintr-un simplu tipar alb-negru din gravura, se transforma din cadrul fix dind nastere unor metamorfoze operate in interiorul substantelor si care reverbereaza in exterior printr-o exuberanta cromatica si a texturilor. Astfel artista exploreaza expresivitatile plastice ale graficii colorate sau ale colajului, in care forma-tipar se lumineaza intr-un mozaic de elemente multicolore sugerind o transgresare a cadrului initial - silueta-contur. Materialitatea indusa de colaj devine o etapa preliminara necesara, anticipind metamorfozarea siluetei in obiect tridimensional.

Aceasta noua etapa in creatia Suzanei Fantanariu aduce o bogatie si o diversitate neasteptata in seria de lucrari apartinind temei enuntate deja, in care toate combinatiile sint posibile si binevenite: colaje cu forme umane singulare alaturi de mari suprafete de hirtie pe care se afla desfasurate multiplicari ale aceleiasi siluete, ca un pattern originar generind inepuizabile variante sau chiar obiecte impachetate, un fel de “mumii-obiecte”. Acestea sint confectionate de artista din xilogravuri pe care, intr-o vointa autodestructiva, a hotarit sa le sacrifice dind nastere astfel unor obiecte noi, cu un volum marcant, devenite semne antropomorfe. In desfasurarea acestui demers plastic intervine si o componenta tactila ce determina o anume participare senzuala la realizarea obiectului cu diferite materialitati specifice: hirtie fina sau mai poroasa, care se supune in mod diferit modelarii, sfoara sau alte elemente pe care artista le cuprinde in interiorul acestora. Obiectele antropomorfe devin astfel purtatoarele unor multiple semnificatii: forma contine un mesaj cultural ce trimite la epocile istorice (silueta de mumie si forma de sarcofag), iar manipularea propriilor xilogravuri conduce la reconsiderarea semantica a ansamblului, in care tactilitatea apare ca un nou element oferind o interpretare senzuala prin intermediul pipaitului si in care continutul de semne grafice de pe gravuri devine un fel de nou “text” purtator al unei semnificatii ce trebuie decriptate………

Ileana Pintilie, « Corpul, semn al redesteptarii interioare »

Suzanei Fantanariu « Spatiu si semn, o dialectica a devenirii imaginii, intre planeitate si obiect », ed. Brumar, Timisoara, 2007


Intrata in atentie inca de la debut, tanara graficiana(absolventa a institutului clujean de arta) s-a impus in mediul artistic prin frecventarea unui gen al gravurii intrat azi intr-un nemeritat con de umbra si uzitat de artisti din ce in ce mai putin niumerosi-xilogravura.

Excelenta si „virilitatea” cu care manuieste aceasta tehnica, deloc comoda, continua desigur o traditie viguroasa a genului, deprinsa probabil de laprofesorul sau Gy Szabo Bela. Dar dincolo de mestesug, ceea ce individualizeaza grafica acestei artiste este in primul rand forta si anvergura demersului sau conceptual si vzual. De la primele sale cicluri de gravuri (in acvaforte si acvatinta) mai indatorate modelelor grafice in curs, pana la marile sale xilogravuri si ciclul ultimelor desene, se manifesta activ o matrice stilistica perfect coerenta, usor de surprins prin chiar amprenta sa personala. O matrice dominanta de intuitii spatiale vaste, de o monumentalitate viguroasa a perceperii realului, si mai ales de un anume vizionarism al conceperii imaginii, cu sensibile deschideri simbolice si metaforice. In ciclul marilor sale xilogravuri, prezentate in expozitiile personale din 1980 si 1983 – dupa noi, realizarile cele mai remarcabile de pana acum ale artistei se desfasoara amplu, spatii panoramice, cu deschideri in delta, vast centrifuge, ori dimpotriva spatii verticale, alveolare, de o inextricabila complexitate, ce unesc o aspiratie evidenta a infinitului cu o obsesie constanta a profunzimii, nu doar in spatiu ci si in timp. Monumentalitatea cuprinderii lumii, ce de- curge de aici, se ordoneaza in arhitecturari grafice ample, pe cat de complexe, pe atat de limpede ierarhizate in structura interna a imaginilor, marturisind un gust al totalitatii, poate o aspiratie nemarturisita a globalitatii gestului creator (aceea „viziune secreta a universului” de care vorbea Klee)”Exista o tensiune continuta in aceste lucrari-intre disponibilitatea nesfarsita pentru detaliu, intre taietura cumva “vegetala”,riguroasa si intr-un anume fel rigida, specifica tehnicii gravurii in lemn si pe de alta parte conceptia de ansamblu, “cristalina” in limpezimea ei interioara, tentand gesturi si cuprinderi exhaustive. Dar aerul „oriental” atat de caracteristic tehnicii xilogravurii, se impleteste armonic cu dinamismul faustic, atat de specific unui artist funciarmente european, dand structurii finale a imaginilor o noua caracteristica de riguros organicism. Ca vigoarea intr-un fel inerenta acestei tehnici a xilogravurii e sustinuta de o vigoare pe masura demersului interior, devine foarte vizibil in domeniul iconografic al imaginilor, in dimensiunea lor tematica, perfect acordata matricei stilistice puse in joc, ceea ce demonstreaza nu doar o limpezime a conceptiei mentale a lucrarilor, ci si o siguranta a intuitiilor primare, a filonului lor subconstient. In acest sens titlurile lucrarilor, prin reperele culturale la care trimit, dar mai ales prin finetea lor metaforica deschisa simbolicului dar nu literaturizarii poeticesti superficiale sunt cu adevarat simptomatice-Morfogeneza, Timpul ca o planta, Evadare din geometrie, Frunza originara, Durata impura, Anamnesis”, „In somn inapoi la parinti” etc. Ele circumscriu coerent un camp simbolic unitar, centrat pe obsesia arhetipala a infinitului si profunzimii, in spatiu si timp ( obsesii pe care le intalneam si la nivelul determinantelor stilistice) sau, altfel spus, poate la posesia „in efigie” a naturii si istoricitatii, cu toate conotatiile ramificate care pot lua nastere de aici. Ele hranesc si acel pomenit vizionarism al lucrarilor- atat de vizibil intr-o remarcabila Colina-sustinand deschiderile simbolice difuze si totusi insistente ale imaginilor, asigurandu-le, prin racordare la cateva obsesii profunde ale spiritului creator din totdeauna, autenticitatea si valabilitatea. Desenele mai noi desfasoara in finele lor retele spatiale, mizand de data aceasta pe libertatile gestuale, pe curbele involburate si pe valoratiile rafinate specifice tehnicii creionului o dimensiune mai feminina a artistei, aplecata aici mai mult asupra intimitatii organice a structurilor reale si plastice, o maniera mai fantasta si de aceea mai accentuat metaforica.”

Magda Carneci, Suzana Fantanariu, Arta, Nr.2, 1984, p. 27