Salut!Ma numesc Mihai, am 18 ani si sunt deprimat, confuz si neputincios in incercarea de a ma regasi.Stiu ca suna disperat, dar mentin totusi o stare buna; cred ca am acceptat situatia, am invatat sa traiesc cu depresia (desi ma lupt cu ea;nu vreau sa devina o parte permanenta din mine).Nu caut neaparat sfaturi, ci doar vreau sa mai las din sangele asta rau sa mai curga.
Principalul aspect despre care vreau sa vorbesc este incapabilitatea de a mai simti ceva, orice.Am fost mereu tipul timid care pastra in el trairile si cred ca n-am permis nimanui sa ma cunoasca cu adevarat.Pana prin clasa a 9-a am simtit ca peste tot ma integram formal, nu simteam ca fac parte cu adevarat dintr-un grup in care sa ma exprim liber fara a parea diferit sau ciudat.Am intalnit apoi oameni noi la liceu in preajma carora ma simteam bine, acceptat, chiar simpatizat.Nu stiu insa ce s-a intamplat incepand cu clasa a 11-a.Am venit din vacanta cu sufletul parca inghetat. Stiti cand vorbiti cu cineva, o fata, de exemplu, si ii spuneti ceva care o face sa rada, simtiti o caldura in interior, un sentiment de bine.Eu am pierdut insa orice fel de sentiment: bucurie, entuziasm, tristete(pentru ca depresia nu inseamna tristete, ci un peisaj cenusiu fara nimic la orizont).De fapt cred ca as vrea sa simt o tristete crunta doar pentru ca stiu ca mi-as reveni.Ma gandesc uneori cum as reactiona daca ar avea loc un eveniment nefericit in viata mea.Dar destul cu asta... Ceea ce as vrea sa mai spun e ca sufletul parca nu mai e in legatura atat de stransa cu mintea, nu mai este prezent in tot ceea ce fac. Asta imi afecteaza si memoria.Parca am o ceata pe creier care ma impiedica sa fac lucuri obisnuite(citit, filme)si nu mai sunt la fel de constient de ceea ce se intampla in viata de zi cu zi. In general retinem usor lucruri care ne plac.Eu, cum mi-am pierdut interesul pentru aproape orice, mi-e destul de greu sa ascult muzica sau sa vad filme.Am incercat, de fapt, sa ascult muzica ce imi placea inainte de perioada asta in speranta ca va misca ceva in mine, dar nimic...;imi placea la nebunie sportul(fotbal, baschet, ping-pong etc), puneam suflet si ma distram;acum, inca mai fac sport, dar parca o fac din inertie, nu mai simt atat de multa placere.
E ca si cum ma dizolv, ma rodez in drumul spre adult si pierd bucuria de a trai-sa nu fie interpretat ca un gand suicidal:).
De curand am fost intr-o excursie in care am cunoscut mai bine 2 dintre colegele mele, in sensul ca am vorbit mai mult cu ele.M-am simtit bine, insa simteam ca nu comunic tot ceea as fi vrut;nu reuseam sa reactualizez niste informatii pe care stiu ca le am;pur si simplu lipsea scanteia aia afectiva cu ajutorul careia sa aduc in discutie un subiect interesant;n-ar fi o drama daca as fi stiut ca asa am fost mereu(un tip banal, care nu spune prea multe), dar stiu ca nu sunt asa;in primii 2 ani de liceu eram pe-atat de spontan pe cat fusesem de retinut in generala si ma simteam chiar amuzant.Ceea ce vreau sa spun e ca as vrea sa mentin relatia cu colegele mele, cu oricine, dar starile astea depresive nu ma fac o persoana prea agreabila (posomorat, necomunicativ, banal).
Eu traiesc la tara si merg la un liceu bun din oras.Situatia materiala e decenta,dar parintii fac eforturi si deocamdata viitorul meu il vad destul de sumbru (mai pastrez un graunte de speranta).Ei m-au tinut departe de munca grea si m-au indreptat catre educatie, ceea ce am si facut, dar acum simt ca nu mai ajuta materia cenusie si imi este greu sa-mi fac planuri de viitor;nu mai sunt atat de lucid.
Cam asta a fost expunerea mea.Repet, nu caut neaparat sfaturi (stiu ca solutia e ingropata undeva in sufletul meu), ci doar sa-mi exprim niste sentimente si poate sa determin si pe altii care trec prin asa ceva sa vorbeasca.
