"Nu iubesc femeile pentru că întruchipează, cel mai adesea, tot ceea ce detest la ființa umană. Nu spun că dacă am extermina femeile lumea ar fi perfectă. Dar ar fi mai puțin prefăcută și superficială. Am putea în sfârșit să ne privim în ochi. Am mai avea o șansă.
Well, first, pentru că le consider inutile. Pentru că s-au inventat păpușile gonflabile care sunt mai ieftine, mai de durată, nu pot vorbi și nu rămân gravide.
Nu iubesc femeile pentru că își cumpără cosmopolitan, elle, avantaje, unica sau cool girl din care învață cum să devină și mai prefăcute, mai mult decât sunt din naștere, să se îmbrace în așa fel încât să pară mai slabe, să deschidă gura în așa fel încât să pară mai deștepte sau mai culte, să se miște în ritm de jeg disco ca să pară că știu să faca sex, deși oricum nu le interesează să faca sex. Pentru că nu știu să vorbească despre nimic ce nu ține de concret. Pentru că își fac un merit din faptul că merg la cumpărături uneori și gătesc. Pentru că sunt incredibil, șocant de proaste. Pentru că se uită la telenovele, iar când nu se uită la telenovele aleg cele mai proaste filme cu putință. La care mai și plâng. Pentru că nu suportă berea, brutal death metal-ul, drogurile, curvele, orgiile, prietenii interesanți pe care te chinuiești să nu îi pierzi. Pentru că își iubesc mamele și încearcă să ți le bage și ție pe gât. Pentru că nu le place sexul. Pentru că în timp ce fac sex se gândesc în ce mall să iasă la cumpărături a doua zi. Pentru că nu știu și nu vor ști niciodată ce caută pe lume. Pentru că sunt înlocuibile, oricând.
Pentru că arată ridicol când aleargă după autobuz. Pentru că nu spun niciodată ce gândesc, în rarele ocazii când gândesc. Pentru că, da, se trag din fetițe, și fetițele sunt niște prototipuri grăitoare a ceea ce vor fi când vor fi mari. Pentru că specia din care se trag se târăște pe jos și bate din picioare atunci când nu obține ce vrea. Pentru că specia asta vrea mereu ceva, fie înghețată, fie rochițe, fie găletușe de nisip, fie pantofiori, fie un dvd cu desene animate, fie o păpușă cu sani xxl, fie un parfum care face cât un salariu decent, fie un amant. Pentru că la școală sunt pârâcioase și răzbunătoare. Pentru că atunci când își schimbă dinții de lapte nu arată deloc inocent, ci arată ca niște babe acre.
Pentru că se cred singurele lucruri frumoase din lume. Pentru că sunt convinse că sexul lor este motivul pentru care soarele răsare în fiecare dimineață. Pentru că nu au simțul umorului. Pentru că le deranjează misoginii și bancurile cu blonde. Pentru că iau tampeniile în serios, iar lucrurile importante le tratează cu superficialitate. Pentru că nu acceptă că în afară de sex nu au nimic de oferit.
Pentru că te fac de râs când ești cu amicii la bere și o dați în chestii filosofice și deodată proasta se trezește să deschidă gura și să scoata o replică penală pe care a auzit-o la birou. Pentru că sunt feministe. Pentru că nu înțeleg universul. Pentru că vorbesc numai despre cure de slăbire. Pentru că fac ca dracu’ când se îmbată, o dată pe an, de revelion. Pentru că le place să dea banii pe cadouri. Pentru că vor să ții minte ziua în care te-ai lins cu ea prima dată, de parcă pentru tine a fost cea mai importantă zi din viața ta.
Pentru că le plac nunțile și botezurile. Pentru că merg în vizită la părinții tăi și îi obligă să povestească lucruri compromițătoare din copilăria ta, pe care tu încerci să le uiți. Pentru că sunt penibile și plâng la cele mai artificiale scene din filme, alea cusute cu ață albă, la care tu ai râde în hohote.
Pentru că au prejudecăți. Pentru că nu vor sex în grup. Pentru că nu vor sex anal. Pentru că nu beau. Pentru că sunt religioase. Pentru că fură ideile altora, fără să gândească. Pentru că nu sunt originale și nici nu apreciază originalitatea. Pentru că dacă au un blog și faci imprudența să-l citești, îți vine să borăști sau să te faci definitiv poponar.
Pentru că nu au viziune de ansamblu. Pentru că nu pot pricepe decât cazuri particulare. Pentru că le place să zică a face dragoste în loc de a face sex, penis în loc de edit și clitoris în loc de edit. Pentru că niciodată nu ar putea să aibă un sistem filosofic sau cel puțin o viziune holistă, chiar și infantilă, asupra lumii. Pentru că nu știu de unde vin muștele și ploaia. Pentru că iubesc confortul. Pentru că încearcă să te transforme într-o ființă fără voință, fără gândire proprie, într-o păpușă de paie care să le îndeplinească toate dorințele materiale. Pentru că nu au decât dorințe materiale.
Pentru că urăsc partea copilăroasă din tine. Pentru că îți ucid tot ce ai mai personal, mai original, mai inocent și mai nebun în tine."
- citat din romanul "Sange satanic" de Cristina Nemerovschi.
Dumneavoastra, doamnelor, domnisoarelor si domnilor useri, de ce nu iubiti femeile ? :think:
Dar curiozitatea mea suprema, ca d-aia am deschis topicul...
Cu ce nu sunteti de acord si cu ce sunteti de acord din descrierea doamnei C. Nemervoschi ?
Un alt motiv se poate gasi in relatarea unui tip de data asta de pe un site pentru femei(culmea, nu ?):
"M-am gândit mult dacă să vă scriu această poveste a mea, mai ales că ţin la intimitate şi socot că nu e cazul să împânzesc internetul cu ceea ce a fost în familia mea. Totuşi, ce m-a făcut să scriu a fost avalanşa asta de ştiri, mesaje, postări, fotografii de 1-8 Martie, despre cum vor femeile să fie tratate, iubite, considerate, adulate, respectate şi despre cum nu sunt în stare bărbaţii să le preţuiască la adevărata lor valoare.
Doamnelor, daţi-mi voie să vă contrazic. Atunci când aveţi acasă un bărbat bun, desigur, nu perfect, cu calităţi şi defecte ca orice om, nu sunteţi în stare să-l apreciaţi. Vreţi mereu şi mereu altceva de la el, până când eşuaţi lamentabil alergând după năluci. Sau, şi mai rău, nimeriţi în pumnii unuia care vă "apreciază" cu brutalitate. Şi după aceea vă lamentaţi că n-aţi avut noroc. Norocul şi-l mai face şi omul, iar asta e valabil pentru femeile care ştiu ce vor, nu pentru alea care visează cai verzi pe pereţi.
Să vă povestesc pe scurt cum a fost la mine. Am 35 de ani şi m-am însurat la 30. Am considerat atunci că găsisem o femeie cu care să mă simt bine, cu care împart aceleaşi valori. Fusesem împreună vreo doi-trei ani înainte, ne cunoşteam (ziceam eu) şi căsătoria a fost pasul firesc. Nu sunt un romantic, dar nici un nesimţit. Sunt mai degrabă preocupat de cariera mea, am o meserie care-mi face plăcere, mă împlineşte, iar asta, combinat cu faptul că din ea câştig bine, e suficient pentru ca omul să fie mulţumit.
Ce te faci că omul are acasă o femeie? Care vrea atenţie nedivizată, cel puţin egală dacă nu mai mare comparativ cu cariera. EA vrea să fie centrul universului lui, EA vrea să primeze, EA vrea să aibă carieră, EA vrea ca el să o înţeleagă atunci când e obosită sau nu are timp, dar EA nu-l înţelege pe el când păţeşte acelaşi lucru.
Lucram amândoi, iar asta nu a fost un impediment până la căsătorie. Dimpotrivă, ne bucuram că face fiecare ceea ce îl împlineşte profesional. Căsătoria, însă, a schimbat-o radical pe Mia. Brusc s-a simţit datoare să fie şi gospodină, ceea ce eu nu i-am cerut niciodată. De aia există menajere. Povara gospodăriei asumate din proprie iniţiativă i-a crescut însă şi pretenţiile la adresa mea. Brusc dorea ca şi eu s-o ajut în treburi casnice.
În plus a început să aştepte de la mine chestiuni pe care nu i le oferisem nici înainte, genul de dulcegării inutile şi artificiale văzute în filmele proaste: mic dejun la pat, flori, surprize costisitoare sau pur şi simplu iniţiative pe care eu cred că nu trebuie să le aibă unul singur într-un cuplu, ci trebuie discutate împreună şi decis cum se face. De exemplu să mergem undeva într-un week-end sau într-un concediu. Nu mă apuc eu să fac surprize cumpărând bilete aiurea, fără să ştiu dacă şi ea ar vrea să ajungă tot acolo.
Şi uite aşa au început să existe între noi nişte reproşuri pe care înainte de actul ăla oficial nu le auzisem de la ea niciodată. Noi, ca oameni, tot ăia eram. Ea se mulţumise cu mine aşa fără surprize şi iniţiative romantice în cei doi ani de relaţie. De ce voia acum mai mult? Şi dacă asta voia de la viaţă, de ce acceptase să se mărite cu mine?
După nici doi ani de căsnicie s-a dus totul de râpă. Pentru că EA nu a mai putut să suporte "indiferenţa mea". Începusem, într-adevăr, să mă închid în mine şi să ignor toate discuţiile cu tentă de reproş care se iscau din te miri ce. Practic ajunsesem să nu mai discutăm nimic, pentru că ea găsea întotdeauna un contraexemplu, de cum ar trebui să fie lucrurile.
Am acceptat divorţul, cu durere. Eu încă o iubeam, dar mă obosiseră cei doi ani de căsnicie care semănaseră cu nişte bătăi sâcâitoare în tălpi. EA îşi găsise pe altul. Care era romantic, îi aducea flori, îi făcea curte ca în filme şi o plimba pe unde ea nu s-ar fi gândit.
Fiecare a mers mai departe, dar după numai un an EA s-a întors la mine, cu vânătăi. De la romanticul ăla. Am primit-o, mi-a fost milă de ea, suferea ca proasta şi din dragoste, şi de durere. Nu ştiu care durea mai tare, orgoliul sau vânătăile.
După câteva luni s-au împăcat. Şi azi aleargă după el. Ăla o bate, ea se întoarce pentru încă o porţie. E ceva ce eu nu pot să pricep. De ce vă place să fiţi tratate ca nişte cârpe? Doar pentru iluzia că, din când în când, atunci când vă cere iertare pentru vânătăi, nenorocitul ăla o face în genunchi şi cu un buchet de flori, aşa cum aţi văzut voi în filme?"
) neinfluentat de aburii alcoolului.