Intreaba-ma orice nu ai putut sa intrebi pe altcineva

Lucast a scris:

Slab din alte puncte de vedere.

Din care?

ma refer la emotii

barbatii se pierd mai repede

Lucast a scris:

ma refer la emotii

barbatii se pierd mai repede

Daca le place de o femeie, da, la inceput se pierd, apoi invata sa isi mascheze emotiile.

Si femeile emotive se pierd atunci cand sunt atrase de barbati.

Tine de emotivitate. As fi curios sa vad o statistica, sa vad raportul de barbati emotivi-femei emotive, dar cred ca e greu de facut, fiindca suntem invatati de mici ca emotiile sunt semn de lipsa de autocontrol, si de aceea oamenii nu ar recunoaste daca ar fi intrebati.

Mai ales barbatii ar minti de ar ingheta apele.

Eu sunt mai emotiv si mai fricos ca o fetita

Renaissance a scris:

Emotivitatea e o mare comoara. Dupa Schopenhauer, emotivitatea combinata cu inteligenta este cel mai mare dar pe care il poate primi cineva in viata.

Pentru ca un astfel de om isi este suficient siesi, are mereu in el tot ce ii trebuie ca sa fie fericit. Daca alege sa intre intr-o relatie, o face liber si ca sa se daruiasca, si are multe de daruit si de primit.

Desigur, ceea ce este diamant in ochii catorva putini este ciob colorat in ochii majoritatii.

Am citit in "Poveşti orientale ca instrumente de psihoterapie" de Nossrat Peseschkian urmatoarea poveste: un cocos afla o perla minunata. Perla ii spune: "Uite, ce raze splendide rasfrang!"

Dar cocosul spune: "degeaba, eu vreau un bob de orez, tu nu ai valoare".

Cam asa e si cu emotivii. Vai de ei daca intra in relatii cu cei care ii considera boabe de orez, nu pietre pretioase.

Nu stiu ce sa zic, nu prea e in firea mea sa ma mint. Imi dau seama ca emotivitatea e un mare defect, cel putin in sensul in care o manifest eu. Nu e ceva ce ma ajuta in mod constructiv. Da, poti fi fericit si singur, si in orice conditie, mai putin in alea care-ti declanseaza conflictele interne. Atunci nu e prea bine. In general astia sunt oameni rupti de lume, de societate, de tot. Dar bine ca macar putem fi fericiti asa Cat despre faptul ca au ce darui, nu stiu de altii, dar eu nu am nimic de daruit. Nu dau lapte, nu dau oua, nu dau nimic. :)

Allexandrra a scris:

Corect, in general. Exista unele exceptii, iar acestea apar in cazurile in care liricul ia ca obiect liricul.

Corect. Este un caz special interesant.

Renaissance a scris:

"poti fi fericit si singur, si in orice conditie, mai putin in alea care-ti declanseaza conflictele interne"

Acele conflicte interne sunt de identificat si rezolvat pentru o minte ludida si puternica, deci capabila de autoanaliza.

Mai problematice mi se par nevoile nesatisfacute.

"sunt oameni rupti de lume, de societate"

Cioran si Schopenhauer erau singuratici, dar nu complet rupti de societate. Pana si ei ieseau des cu placere sa cineze cu spirite puternice, asemenea lor, sa sporovaiasca, sa schimbe energii, sa progreseze invatand reciproc.

E interesanta cartea "Convorbiri cu Schopenhauer", care arata un Schopenhauer ce are placerea de a discuta cu spirite elevate, surfand cu eleganta pe creasta problemelor timpului sau, departe de imaginea de mizantrop rigid si cu usa inchisa.

E greu sa afli astfel de spirite, dar nu imposibil. Cine traieste intr/un oras mare, poate sa le afle mergand la cluburi de pasionati in domeniile sale preferate. Mai greu e pentru oamenii inteligenti si sensibili care traiesc in comunitati izolate de tara. Acestia nu prea au sanse, statistic, sa intalneasca semeni de calibrul lor. Internetul este un paliativ ok pentru ei.

"eu nu am nimic de daruit. Nu dau lapte, nu dau oua, nu dau nimic."

Sper ca glumesti. Daca nu, suna tare negativist. "NU am NIMIC". N-ar trebui sa folosim asemenea formulari nici macar in joaca, pentru ca insesizabil sau acumulant totusi in timp ne fasoneaza. Negativismul e o buruiana tare perseverenta. Mult trebuie sa o smulgi ca sa scapi de ea.

Uneori spiritele sensibile simt nevoia sa nu daruiasca pentru a/si conserva energia, si asa destul de agresata de aceasta lume moderna solicitanta. Alteori se deschid si ofera firesc.

Poate explici de ce detest florile.

Lucast a scris:

Poate explici de ce detest florile.

Hai sa aprofundam.

Toate florile, sau numai pe unele?

Te deranjeaza daca iti sunt oferite de barbati care vor sa te cucereasca, ori daca sunt oferite de parinti la 15 septembrie sau cu alte ocazii?

Te deranjeaza daca un parinte iti ofera flori in afara evenimentelor oficiale festive, pentru ca simti ca vrea sa te indatoreze, si tu nu vrei sa te simti manipulata?

Cum e cand esti pe o pajiste de munte, singura, si te uiti la florile de camp, mai saracacioase in podoabe, dar admirabile prin darzenia lor de a rezista vantului aspru si intemperiilor?

Te deranjeaza opulenta orhideei? Sau faptul ca trandafirul e prea folosit peste tot?

Te deranjeaza florile in buchete, dar poate un buchet de flori de camp cules de tine nu?

Te deranjeaza copacii infloriti?

Care e relatia ta cu natura? Mergeai in vacante la bunici? Acolo bunicii te ocroteau? Felul in care bunicii se raportau la flori, fie ele "domnoase", fie simple, din gradina cu craite, poate sa te fi influentat.

Era in copilaria ta vreo persoana care admira florile dar cu care tu erai in conflict puternic, ori chiar dezgustata de ea?

In copilaria mica tu cum percepeai florile? Aveai acces la o gradina? Aveai timp sa le contempli, sa le descoperi textura, parfumul, nuantele?

Care e raportarea parintilor tai la flori? Le detesta exagerat, ori le pretuiesc exagerat?

Nu iti place ca poate cand erai mica femeile de pe strada iti dadeau calificative de genul "floare, papusa" etc?

Te identifici cu o floare retezata? Sau una cu cateva petale smulse?

Daca ai fi o floare, ce fel de floare ai fi? O nu-ma-uita? O floare de colt intr-un varf de munte? O regina-noptii?

Altceva?

Oare nu cumva de mica ai luat decizia de a respinge florile, ca sa fii altfel decat majoritatea femeilor care le doresc? Astfel, nu cumva primeai atentie, si deveneai brusc interesanta in grup, cand declarai ferma ca tu nu iubesti florile? Pentru ca imi imaginez ca astfel primeai toata atentia grupului, care se preocupa sa descifreze misterul, si astfel deveneai valoroasa.

E posibil sa se fi sedimentat o astfel de asociere la tine, si acum sa fie o deprindere?

Ce te deranjeaza la flori? Faptul ca nu trebuie sa mearga la scoala (poate pt tine a fost un efort asta, pt integrare), sa munceasca (poate ai prefera sa traiesti creativ, fara sa iti vinzi timpul societatii pt un salariu)?

Te deranjeaza ca ele sunt frumoase si admirate de toti, desi nu s-au straduit ca tine sa isi dezvolte calitati care sa merite admirate?

Precum vezi, e mult de sapat aici!

Intrebarile pot sa mai curga garla.