RÂNDURI PENTRU GENERAŢIA MEA
Căsătoria
-I-
Căsătoria e un act solemn.
Bărbatul şi femeia jură să rămână împreună cu acordul rudelor şi acceptă îndatoririle decurgând din unirea lor şi din naşterea copiilor.
Legea, care înregistrează actul, face din aceste îndatoriri obligaţii.
Avem dreptul să nu ne căsătorim?
Categoric nu.
Să ne căsătorim, să întemeiem o Familie, e un imperativ moral, corolar al obligaţiei de a accepta viaţa şi de a o folosi bine.
-II-
Suntem datori să trăim, suntem din acelaşi motiv, datori să dăm viaţă.
Să dăm viaţă nu înseamnă doar să zămislim copii ci şi să-i creştem.
Trebuie pentru aceasta o căsnicie solidă, trainică, trebuie un cămin.
Iată de ce Dumnezeu a vrut să trăim în Familii durabile.
Copiii sunt incapabili să-şi poarte singuri de grijă mult timp după naştere.
Iată de ce Dumnezeu a sădit în inima noastră instinctul puternic al iubirii pentru ei.
Căsătoria e deci o datorie firească, o datorie umană.
Căsătoria e şi o datorie socială.
Societatea nu poate exista fără Familie, care e baza ei.
-III-
Susținătorii homosexualităţii şi căsătoriei între persoane de acelaşi sex nu-şi pot justifica demersul decât cu absurdităţi.
Le-aş acorda prea multă respect acestor promotori ai morţii şi dacă le-aş îndepărta himerele nesănătoase cu piciorul, la repezeală.
Faptul că nimic nu e solid, durabil fără căsătoria dintre un bărbat şi o femeie e un adevăr cu valoare de axiomă.
Necesitatea apărării firescului, a moralităţii şi a demnităţii umane e evidentă.
Totul ne îndeamnă şi ne spune:
„Căsătoriţi-vă, creaţi un cămin.
Legea firii şi legea morală v-o impun.
E o datorie socială.
Trebuie să vă căsătoriţi imediat ce aţi ajuns la maturitate, imediat ce situaţia materială v-o permite.
Nu sunteţi cu adevărat oameni fără o Familie normală şi copii.”
În antichitate nu puteau obţine funcţii în conducerea Cetăţii decât cei care aveau soţie şi copii.
De ce nu ar fi la fel şi în prezent?
Să ne căsătorim de tineri e o datorie şi în acelaşi timp o mare fericire.
Ca aproape întotdeauna obligaţia morală impusă individului pentru binele general îi asigură şi binele său personal.
Câştigul societăţii ar trebui să ne preocupe pe toţi pentru că e şi câştigul fiecăruia dintre noi.
Nu există fericire reală, întreagă şi durabilă decât în căsătoria firească, în Familie.
-IV-
Căsătoria e mai frumoasă în tinereţe când soţii au viaţa înainte şi dispun de bunul cel mai de preţ: puritatea sufletului şi a corpului.
E iubire adevărată sfinţită de îndatoririle pe care ei şi le asumă pentru a oferi un cămin luminos noii vieţi pe care o pregătesc.
Toată existenţa tinerei perechi va fi reflexul orelor fermecătoare, inefabile, trăite la începutul lungului drum pe care-l va străbate în comun.
Amintirea lor îi va lumina momentele grele, întunecate ale existenţei făcându-le suportabile şi atenuându-le amărăciunea.
Soţilor le va reveni deseori în minte şi pe buze amintirea încântătoare a primelor zile ale căsătoriei lor.
„Îţi mai aminteşti când aveam împreună patruzeci de ani şi când în mica şi umila noastră gospodărie totul era o primăvară, chiar şi iarna?”, îi spune tata mamei când îi cuprinde pe amândoi nostalgia.
Tata mi-a descris tinereţea sa astfel:
„Am muncit, am iubit, m-am căsătorit.
Iubirea şi munca sunt cel mai bun început pentru o Familie şi se contopesc una cu alta.
Apoi aţi apărut voi, copiii.
Mama vă hrănea pe voi, eu o hrăneam pe ea.
Mai multă fericire cere mai multă muncă.
Munceam toată ziua, apoi am muncit şi noaptea.
Viaţa e grea, dar frumoasă.”
În Familia tânără se formează şi se consolidează dragostea pentru muncă, ataşamentul pentru datorie, se ţese zi de zi o legătură indestructibilă între soţ şi soţie, se produce o contopire a gândurilor lor, a sentimentelor lor, a voinţelor lor, se realizează între ei o unitate pe care doar moartea o poate distruge.
Cine dă mai mult şi cine primeşte mai mult în această comuniune a două suflete?
Nu contează!
Fiecare dă tot ce are.
Bărbatul aduce forţa, voinţa şi raţiunea calmă dominând sentimentul.
Femeia aduce delicateţea, frumuseţea, sensibilitatea şi devotamentul.
-V-
Diferenţa de roluri, în viaţă, între bărbat şi femeie e determinată de diferenţa conformaţiei lor fizice şi psihice.
Bărbatul e hărăzit în mod natural unor activităţi grele care cer muşchi puternici, un caracter ferm şi rezistenţă.
Menirea lui e de a-şi hrăni Familia.
Câmpul lui de activitate e la muncă în exterior, în mediul social.
El îşi are acolo locul şi misiunea sa.
Femeia are îndatoriri mai blajine, mai blânde care nu necesită forţă musculară şi voinţă activă.
Domeniul ei e în Familie unde se poate exercita cel mai bine activitatea sa tandră, răbdătoare şi neobosită.
Ea e predestinată de chiar legea firii să fie stăpâna absolută a căminului.
Cea care are servici, cea care nu se poate consacra Familiei, ar trebui să fie o excepţie.
Din păcate, îndepărtarea soţiei de soţ şi de copii e o regulă a zilelor noastre.
Ne-au adus aici impunerea unor moravuri aberante şi dezechilibrele create în civilizaţia modernă.
Pentru că majoritatea soţiilor sunt obligate să-şi neglijeze căminul, nici soţii cei mai devotaţi nu-şi mai pot îndeplini cum se cuvine îndatoririle.
Rezultă din aceasta diminuarea populaţiei, generaţii tinere debusolate, uşor de împins pe panta viciului şi o economie socială imperfectă.
-VI-
În căsătorie, soţul e dator să-şi întreţină soţia şi copiii.
E obligaţia sa legală şi morală.
Numai în caz de absolută necesitate femeia poate prelua o îndatorire care nu e a sa.
Doar sărăcia poate fi o scuză pentru aşa ceva.
Ce cămin poţi avea, cum pot fi crescuţi copiii, dacă mama e absentă cea mai mare parte din zi?
Dumnezeu ne-a dat la fiecare câte un rol pe lumea aceasta.
Femeii îi revine grija casei şi Familiei.
Bărbatului îi revine munca grea în exterior, truda aducătoare de bani.
El trebuie să câştige tot ce poate pentru ai săi, femeia trebuie să-i gospodărească chibzuit banii.
Bugetele mari şi mici au nevoie de echilibru.
O rezolvare exactă a problemei cheltuielilor e importantă pentru stabilitatea Familiei.
Acolo unde ordinea materială nu domneşte apar tulburări morale şi neliniştile împiedică o deplină stăpânire de sine.
-VII-
Tânăra care se mărită e, se spune, ca o foaie albă, nescrisă.
Dacă tânăra a primit deja nişte impresii care i-au influenţat caracterul bărbatul o poate schimba în bine.
Dacă o iubeşte, dacă e iubit de ea, va fi ascultat, înţeles, urmat fără să fie nevoie să comande.
Puterea sa se va naşte din iubire, din maturitatea gândirii, din voinţa chibzuită, din importanţa muncii sale pentru Familie.
Cu cât mai mare va fi superioritatea raţiunii sale şi a voinţei sale, cu atât mai puţin va trebui să dea dovadă de autoritate.
Bărbatul trebuie să aibă în Familie un asemenea ascendent încât să nu fie nevoie să dea cu pumnul în masă pentru a se impune.
Faţă de soţie mai ales trebuie să fie rezervat, să folosească doar mijloace afectuoase de convingere, sigur că va obţine în acest mod tot ce e rezonabil să vrea.
Tandreţea, dorinţa de a-i place îi vor apropia soţia, îi vor permite s-o modeleze, s-o facă să fie complet a sa.
Bărbatul raţional şi de caracter nu poate să nu aibă în soţie o păzitoare blândă şi vigilentă a căminului, o femeie iubitoare, virtuoasă, care răspândeşte fericire în jurul ei.
Cel lipsit de voinţă şi de moralitate poate transforma o tânără onestă într-o femeie care va fi asemenea lui, adică om de nimic pregătit pentru orice cădere.
Influenţa soţului asupra soţiei se constată în viaţă în fiecare clipă, la fiecare pas.
Să luăm exemplul a două surori având aceeaşi educaţie, aceleaşi calităţi şi aceeaşi capacitate de a fi soţii şi mame excelente.
Ele se mărită.
Soarta lor va fi foarte diferită dacă soţii lor nu se aseamănă.
Să presupunem că unul are înţelepciune şi spirit de echitate, că e de valoare intelectuală şi morală superioară.
Tânăra sa soţie va ajunge puţin câte puţin să-i semene.
Ea va deveni demna sa tovarăşă de viaţă, va fi admirată şi respectată la fel ca el.
Cealaltă soră se mărită cu un bărbat mediocru şi cu o moralitate îndoielnică.
După un timp căsătoria se destramă şi soţia o ia pe drumuri rele pierzându-şi orice pudoare, orice demnitate.
Cine nu a văzut un astfel de spectacol?
Regula nu e totuşi absolută, ci foarte generală şi excepţiile n-o infirmă.
-VIII-
Iubirea, generozitatea sentimentelor domnind în cămin înalţă, înnobilează soţul şi soţia, aşa cum mai târziu vor contribui la formarea morală a copiilor.
Afecţiunea şi grija reciprocă a soţilor, ataşamentul lor pentru toate îndatoririle vieţii vor da frumuseţe, forţă şi siguranţă Familiei.
Iubirea şi virtutea sunt talismane care apără de toate relele.
Pentru ca bărbatul şi femeia să-şi găsească în Familie bucuria şi calmul dorite, e nevoie de Religie.
Din acest punct de vedere învăţăturile creştine le pot fi deosebit de utile.
Având o concepţie superioară despre menirea lor, despre demnitatea lor, ei se vor înălța mai presus de simţuri, se vor respecta mai mult, vor fi mai uniţi şi vor da trăinicie căsniciei lor.
Creştinismul, e necesar tuturor celor care vor să aibă o existenţă demnă şi utilă, tuturor Popoarelor care vor să trăiască şi să progreseze.
Dordea Cosmin
Banuiam eu; 