LEGEA VIEŢII NOASTRE
-I-
Aparţinem pământului Ţării la fel cum el ne aparţine nouă.
Suntem douăzeci şi unu de milioane de suflete unite de aceeaşi istorie, de aceeaşi credinţă, de aceeaşi limbă.
Nu suntem aici de ieri de alaltăieri. Ne curge prin vine sângele a două Popoare mari şi vechi: dacii şi romanii.
Trei fermenţi spirituali ne-au dat o fizionomie morală aparte: religia creştin ortodoxă, limba română şi tradiţiile noastre. Sub elanul lor vital ne-am creat o cultură de o originalitate robustă.
Pentru a ne păstra credinţa, limba şi tradiţiile şi pentru a ne clădi viaţa conform dinamismului lor a trebuit să ne batem.
Nu suntem un Popor prea mare, dar puţini sunt aceia care au dat dovadă de mai multă fidelitate faţă de ei înşişi, care au suferit mai mult ca noi pentru idealul lor şi viaţa lor.
Evoluţia ascendentă spre libertate naţională şi unitate statală a fost şi trebuie să rămână o constantă a istoriei noastre.
Nu vom putea admira niciodată îndeajuns dârzenia strămoşilor noştri care nu au încetat să-şi apere fiinţa, sufletul şi Pământul nici în cele mai teribile împrejurări.
Dreptul de a ne păstra moştenirea pe care ne-au lăsat-o strămoşii e un drept inviolabil.
Un popor nu poate exista fără resursele Ţării sale şi ale mediului său naţional.
Folosirea a tot ce ne oferă Ţara şi Naţiunea nu ni se poate contesta.
-II-
Apreciem efortul care a făcut din om stăpânul naturii şi i-a asigurat confortul material.
Dar e oare o impertinenţă că ne preocupă consecinţele acestei evoluţii?
Ce se va întâmpla dacă se va rămâne la noţiunea de homo economicus, la producţie, la câştigarea de bani, la concepţia pur materială a fericirii?
Unde ne duc lăcomia şi dispreţul pentru viaţă şi morală?
În aceste condiţii un popor creştin va putea rămâne creştin?
Cenzorii ne cataloghează credinţa drept misticism..
E misticism în faptul că nu ne uităm originile creştine şi cei două mii de ani de istorie în care Biserica ne-a format sufletul şi mediul social?
Să negi caracterul sau esenţa creştină a Naţiunii şi a culturii noastre e pentru un român o dovadă de ingratitudine şi o renegare.
Nu ne putem rupe de trecut.
În situaţia noastră niciun scut nu e de prisos şi niciun risc nu se justifică.
Românismul e un mijloc de apărare a religiei noastre.
-III-
Omenirea nu a fost clădită uniform.
Dumnezeu a făcut Neamurile şi Patriile diferite pentru diversitatea aptitudinilor şi pentru schimbul de servicii.
A crescut în prezent acţiunea agenţilor de nivelare şi de uniformizare, dar rămân în om structuri sufleteşti pe care nimic nu le va clinti şi spectacolul lumii actuale cu reacţiile sale naţionale, cu redeşteptarea spontaneităţilor umane, nu anunţă o omenire pe cale de a renunţa la diversitate.
Pentru noi suprema grijă să fie acceptarea moralei creştine.
Cel mai bun mod de a ne apăra e de a trăi normal, curat şi cu nobleţe.
Cât timp o să rezistăm influenţelor negative externe?
Cât vrem noi.
Ne datorăm nenorocirile înclinaţiei noastre leneşe pentru soluţii superficiale, de azi pe mâine.
Aşteptăm totul de la bunul Dumnezeu.
Dumnezeu ne ajută, dar mai trebuie să facem şi noi câte ceva.
Bătutul pasului pe loc e nefolositor şi trebuie să scăpăm de ezitări.
Am mai spus-o şi-o repetăm, avem nevoie de o doctrină românească.
Va trebui să facem un efort extraordinar pentru a fi iar ce am fost.
Acest efort nu-l vom putea face în numele unui ideal confuz fără legătură cu realitatea.
Avem nevoie de un ideal clar, întemeiat pe trecutul nostru şi pe misiunea noastră, de un crez spiritual care să cuprindă în formule atrăgătoare toate motivele noastre de a fi.
-IV-
Vom fi ortodocşi sau nu vom fi.
Cele mai bune elemente pe care le avem în cultură ne vin din ortodoxism.
Dacă am renunţa la credinţa noastră, am renuţa şi la partea cea mai bogată a avuţiei noastre culturale.
Dacă nu am mai fi ortodocşi nu am mai fi nici români.
Unde vom găsi sursa vieţii?
În trecutul nostru.
Fără cunoaşterea trecutului nu vom putea continua lucrarea strămoşilor.
Doar acţionând, creând, clădind, aşa cum au făcut înaintaşii, ne vom putea justifica dreptul la viaţă.
Avem încă un viitor.
Pentru el va trebui să ducem o luptă dură care nu se va termina niciodată.
Vom dăinui doar prin voinţă, prin statornicie şi prin eroism.
Ce pierdem dacă facem legea vieţii noastre dintr-un astfel de efort?
Predescu Virgil