In prezent suntem martorii aparitiei si extensiei asa-zisului "al treilea val" in psihoterapiile cognitiv-comportamentale (TCC), care include un numar de forme de terapie ce diminueaza importanta restructurarii cognitive explicite si se focalizeaza pe abordari mai experientiale si mai putin didactice ale gandurilor disfunctionale. Din acest "nou val" al TCC fac parte terapia comportamentala dialectica (DBT), terapiile bazate pe mindfulness (MBCT, MBSR) si terapia prin acceptare si angajament (ACT). Aceste terapii pun mai putin accentul pe schimbarea continutului gandurilor, ci pe modul de constientizare a acestora de catre individ si relatia sa cu ele.
Terapia prin acceptare si angajament (Acceptance and Commitment Therapy - ACT), dezvoltata de catre Steven C. Hayes, Kirk Strasohl si Kelly Wilson, isi propune sa ajute oamenii sa-si schimbe in mod fundamental relatia lor cu gandurile si emotiile dureroase, sa dezvolte un sens transcendent al Sinelui, sa traiasca in prezent, si sa actioneze in conformitate cu cele mai profunde valori ale lor, totul pentru a creea o viata bogata si plina de sens. Cadrul teoretic al ACT pleaca de la presupozitia ca durerea este o parte normala si inevitabila a conditiei umane, iar majoritatea psihopatologiei este cauzata de evitarea experientiala (prin incercarea de-a evita, suprima, ori scapa de experimentarea de amintiri, nevoi/impulsuri, senzatii si ganduri neplacute) si fuziunea cognitiva. Chiar daca pe termen scurt evitarea experientiala poate parea sa functioneze, pe termen lung aceasta strategie produce mai multa suferinta si rigiditate psihologica.
Pentru ca schimbarea sa aiba loc, va trebui sa fii prezent in momentul actual, chiar daca acest moment este dureros, si sa lasi deoparte impulsul de-a te proiecta intr-un viitor in care toate problemele vor fi disparut. Sa fii prezent in propria viata. Sa observi ca gandurile sunt doar evenimente mentale, nu sentinte ori judecati de valoare, adevarate ori false, despre natura realitatii. Aceasta realizare presupune insight, nu doar la nivel analitic ci si visceral. Pana la urma scopul terapiei nu este sa elimine anumite parti din experienta de viata, ci mai degraba sa te ajute sa experimentezi/traiesti viata fara atat de multa lupta, mai vital, mai deplin, mai flexibil si angajat in urmarirea scopurilor tale.
Principalele instrumente/tehnici provenite din mindfulness de care se foloseste ACT:
Difuziunea cognitiva - gandurile sunt doar ganduri, nu in mod necesar realitati;
Acceptarea - facand loc pentru senzatiile, impulsurile si emotiile dureroase, si lasandu-le sa vina si plece fara lupta;
Dezvoltarea unui sens transcendent al sinelui - gandurile, judecatiile, emotiile trecatoare nu pot fi si nu trebuie confundate cu sinele; el are rol de observator (metacognitiv);
Exact. Totul este trecator si cred ca fiecare ajunge la a accepta durerea cand trece de un anumit stadiu. E in firea umana sa ne impotrivim ei, pt ca o percepem ca un lucru care ne dauneaza. Daca am anliza-o insa, daca i-am vedea utilitatea, poate mult mai repede ar veni si acceptarea. Dar.. niciodata nu e prea tarziu. Asta in cazul majoritatii. Pt ca sunt si oameni care continua sa nege toata viata, preferand sa-si inece durerea in alcool, droguri si altele si mai daunatoare; nu pot lua in considerare acceptarea dureri ca parte a vietii; sau nu vor sa poata.
), terapia are sanse mari sa functioneze. In al doilea rand, relatia cu psihoterapeutul e importanta si ea, nu? :D (inca putin si ajung la Yalom