Toti ne plangem cateodata, unii mai mult, altii mai putin iar altii tot timpul 
Intr-un fel, asta e bine pentru ca ne ajuta sa ne descarcam sufletul, e una din cele mai bune solutii cand ai o problema, sa discuti cu cineva despre ea.
Ce ne facem insa cu persoanele care se plang tot timpul? Cum ne comportam cu ele?
Sigur, sa-i evitam ar putea spune unii....dar daca suntem nevoiti sa convietuim cu ei in acelasi mediu social: familie, loc de munca, etc.?
Sa-i ascultam, ar putea spune altii, si sa fim intelegatori cu ei....dar o parte din incarcatura lor sufleteasca se tranfera automat asupra noastra, involuntar, daca nu suntem total indiferenti.....iar daca problemele respective sunt interminabile s-ar putea sa ne simtim chiar sufocati. 
Si acum un caz concret care ma sacaie pe mine: am o colega la munca care mi se plange tot timpul, sa o evit nu pot pentru ca e la minim jumate de metru de mine la birou. La inceput eram foarte impresionata de intamplarile nefericite pe care mi le povestea ea ca i s-au intamplat in viata....dar pe masura ce ne-am cunoscut mai bine mi-am dat seama ca de fapt asta e felul ei de a fi: de a se plange.....uneori nici nu mai stiu daca inventeaza problemele sau chiar le are.
Cred ca motivul pentru care a devenit asa este ca sa cerseasca mila.
Oricine e o posibila victima pentru ea: colegii mei toti o evita, mi s-a intamplat sa fiu in supermarket odata cu ea si a inceput sa se planga persoanei de la casierie (ca o doare spatele, ca a lucrat pe un salariu foarte mic acum cativa ani etc etc etc), mi s-a parut un pic jenant.
Uneori o mai repezesc cand am mult de lucru si nu ma lasa sa ma concentrez, alteori ma prefac ca o ascult si aprob din cap si o las sa vorbeasca singura....... dar apoi am remuscari si incep sa ma port si mai frumos cu ea.
So, cum credeti ca e corect sa ne comportam cu astfel de persoane?
sau le-o zici in fata si ai incheiat povestea, cu riscul de a-i supara, jigni, etc.