heidy_2006 a scris:Ai trecut prin asta? Adica, ai fost adoptata? :think:
nu...dar am aflat ca tatal meu...nu este de fapt tatal meu
Adevar in minciuna
Început de heidy, Vin 17 feb 2006 · 107 răspunsuri · 24.948 vizualizări
Cred ca m-ar shoca vestea, dar nu i-as considera pe parintii adoptivi niste straini. Dupa cum s-a mai spus, parintele este cel care te-a crescut.
Intr-un fel as intelege de ce au ascuns "adevarul" atata timp. Daca as adopta un copil, as astepta pana se maturizeaza, si este "pregatit" sa afle.
Si nu stiu daca i-as cauta pe cei naturali (daca ar fi in viata); nu prea ar avea rost.
Totusi, as fi curioasa sa aflu ce s-a intamplat.
Dar ce se intampla cand parintii adoptivi considera ca e mai bine sa nu stii adevarul si aleg sa fie asa pana la capat?Dau dovada de egosim sau nu,nu este drept sa-i judecam.Dar o prietena a mea a trecut prin asta.Intr-o zi statea la masa cu ai ei parinti adoptivi si brusc cineva bate la usa(ca in filmele cu parinti adoptivi,din pacate),cerandu-si drepturile si spunand ca a venit sa-si vada copilul,care acum are 20 de ani...
"Copilul" a spus:"Mama,dar cine e straina asta ce pretinde ca e mama mea?Spune-mi ca e o gluma proasta!"..."Din pacate,nu e o gluma proasta,ea e mama ta biologica"..Lesin,spital...Revenita acasa,nu a spus decat atat:"Daca nu am visat si totul a fost real,atunci sa stii ca nu te condamn,mama,ca mi-ai ascuns adevarul,dar nu vreau sa mai aud niciodata de tupeista care a venit sa-mi distruga viata."
Trage-ti singuri concluzia.
Editat Joi 11 mai 2006 11:37
heidy_2005 a scris:Cum ar fi daca ai afla acum ca cei pe care i-ai respectat si i-ai iubit toata viata ta, nu sunt de fapt parintii tai? Ce-ai face daca ai afla ca viata ta a fost o minciuna pana in prezent?
;) ...probabil i-as iubii mai tare.doi oameni care sacrifica totul pentru un copil adoptat, merita toata dragostea, respectul si admiratia.
insa..., nu stiu. e greu sa te pui in pielea altui om ,atunci cand ti se releva o experienta noua!
Draga Hidy nu stiu din ce motive ai pus aceasta intrebare dar banuiesc ca esti in problema si nu sti cum sa reactionezi.Acum eu voi incerca sa-ti dau respunsul unui patit.Nici eu nu am avut parinti si cand am aflat poate datorita sansei sau tem[eramentului meu nu am actionat la primul impuls.Mai intai am lasat sas treaca putin timp pentru a pute sa gandesc fara patima si am trecut mai intai la bilant.Ce am dat si ce am primit.Iar cei care m-au crescut si educat,si care mau mai si iubit,au cam dat totul .Deci nu puteam sa le reprosez nimic,apoi faptul ca nu mi-au spus decat foarte tarziu ca varsta ,m-am gandit la faptul ca si ei erau oameni si deci doza respectiva de egoism,si apoi imaginativa ce scenarii erau in capul lor ,faptul ca ma pot pierde,asa ca au amanat pana cand au crezut ei ca pot sa judec matur.Apoi am vrut sa imi cunosc parintii adevarati si i-am cunoscut nu am avut nici o reactie de genul mama fiu chemarea sangelui si alte chestii,doar i-am compatimit si am vrut sa vad cu ce as fi putut sa ii ajut,si a trebuit sa constat ca daca nu ma dadeau spre adoptie nu as fi avut sansele pe care le-am avut la parintii adoptivi.Apoi cred ca toata chestia tine de educatie,si am convingerea ca nu cei care iti dau viata sant parintii cei adevarati ci cei care iti dau cea ce iti este necesar la momentul oportun.
M-as bucura
as incerca sa nu ma pachinez din prima si as reflecta la tot ce am aflat....nu cred ca m-as supara pe parintii adoptivi ... cat despre cei biologici, nu prea stiu ce sa zic...nu i-as respinge din prima si as incerca sa vorbesc cu ei sa aflu ce motive au avut sa ma abandoneze...oricum, nu voi trece foarte usor peste asta daca as primi o astfel de veste ... o alta idee, as incerca sa ma pun in locul parintilor adoptivi si sa imi dau seama ca poate le-a fost teama sa-mi spuna adevarul din timp ca sa nu ma piarda. Mie se pare foarte interesant topicul asta fiindca eu mereu mi-am zis ca vreau sa infiez un copil cand voi creste :flowers: si ma gandeam, oare sa-i spun sau nu adevarul!?oare cand sa-i spun!?si sincer nu stiu..... :flowers:
Am citit undeva despre o tanara de 25 de ani care avea o fetita de trei ani. Din pricina greutatilor si a situatie financiare precare, a fost nevoita ca la nastere sa dea fetita unei familii bogate care isi dorea mult copiii, cu conditia ca in ziua in care va putea ea sa o creasca, o va lua inapoi. Nu au facut niciun fel de act, nimic, ea avea facultate, trecea saptamanal sa isi vada fetita, iar dupa trei ani, cand a vrut sa isi ia fetita inapoi, afla ca respectivii s-au mutat si s-au facut nevazuti. A trebuit sa ii caute si sa recurga la amenintari ca sa ii gaseasca, pentru ca nimeni nu vroia sa ii spuna nimic.
Pana la urma si-a recuperat fetita si acum este fericita. :flowers:
Deci, ceea ce vreau eu sa subliniez este ca parintii biologici nu trebuiesc judecati pana nu le sunt aflate motivele pentru care au recurs la aceasta solutie!
nu as face nimic. i-as considera in continuare parintii mei iubiti.
nu stiu probabil as fi un pic mai fericita dar tot o data m-ar deranj nu as inceta sa imi mai iubesc parintii adoptivi . Dar totusi as incerca sa sa ii cunosc pe cei ce mi-au dat viata si sa aflu de ce m-au dat spre adoptie cu siguranta i-as intelege (daca ar avea motiv un bun) . Sincer cat am fost mica mi-am dorit lucrul acesta fff mult 