Deficienţe de maturizare psihică

Hyohko a scris:

Ai fost un copil nedorit.

Dar tu cum te poti iubi pe tine stiind toate astea?

Poti sa te iubesti pe tine insati?

Si eu am fost la randul meu un copil nedorit.

Cum ma pot iubi pe mine stiind toate astea ???

Simplu-consider ca nimeni,dar absolut nimeni nu cere sa fie adus pe lume...

Este si pare pueril,dar e singurul raspuns care imi da putere pentru a merge mai departe.

Si din pacate,impreuna cu Aseneth -nu suntem singurele in aceasta situatie.

Aseneth a scris:

Si ma intreb mereu, ce e mai bine, lipsa iubiririi sau iubirea otravita?

Alternanta lor. :)

Eu despre mine nici nu mai zic, nici nu ma inteleg cu oamenii de varsta mea, decat daca sunt idioti sau manipulanti, uneori ambele :)

şi eu care credeam că părinţii mei au fost prea severi cu copiii lor adolescenţi în formare

e groaznic ce-am citit aici

la subiect, cred că nici un adult de pe lumea asta nu reuşeşte să bifeze cu succes toate punctele şi în toate împrejurările

ar însemnă să fie un om perfect, iar asta nu se există

Athmy a scris:

Eu despre mine nici nu mai zic, nici nu ma inteleg cu oamenii de varsta mea, decat daca sunt idioti sau manipulanti, uneori ambele :)

MANIPUL

Eu ma mir cat de adanc au cercetat unii inprejurarile i-au conceput parintii si motivele lor. Nu mai mir insa cand vad efectele negative pe care le are o astfel de cercetare. Mi se pare uimitor, cutremurator si contraproductiv. In majoritatea cazurilor (exclud aici situatiile clare ale parintilor agresori sai ale celor care isi abandoneaza copiii), mi se pare oarecum o agresiune sa te bagi in sufletul (si in patul) parintilor si sa scormonesti: de ce m-au facut, de ce m-au avut, au facut-o cu voie sau nu, cu chef sau nu.

Eu sunt nascut in perioada "decreteilor", perioada in care legislatia acelor ani interzicea contraceptia, ceea ce inseamna ca mamei mele i s-a limitat in acea perioada posibilitatea de a alege cand sa aibe copii si cand nu. Nici nu vreau sa ma gandesc daca s-a intamplat cand a vrut ea, cand au vrut amandoi si mi s-ar parea deplasat sa ma gandesc daca m-au vrut. Cred ca m-au vrut, asa cum cred ca i-au vrut si pe ceilalti trei frati ai mei, dupa felul in care ne-au crescut, dupa dragostea lor si sacrificiile pe care le-au facut. Probabil ca, din pricina greutatilor si-or fi blestemat zilele si si-or fi muscat pumnii de necaz, dar nu pot si nu vreau sa ma gandesc ca nu m-au vrut. pentru echilibrul psihic si self-esteem, eu as recomanda oricui vrea sa asculte un sfat (de altfel unul de ne-specialist) sa nu-si bata capul cu asemenea intrebari.

Diela a scris:

la subiect, cred că nici un adult de pe lumea asta nu reuşeşte să bifeze cu succes toate punctele şi

Diela a scris:

la subiect, cred că nici un adult de pe lumea asta nu reuşeşte să bifeze cu succes toate punctele şi

lynxul_negru a scris:

sunt de acord cu tine

dar cred că cei care au aflat că au fost nedoriţi, nu au aflat

lynxul_negru a scris:

Eu ma mir cat de adanc au cercetat unii inprejurarile i-au conceput parintii si motivele lor. Nu mai mir insa cand vad efectele negative pe care le are o astfel de cercetare. Mi se pare uimitor, cutremurator si contraproductiv. In majoritatea cazurilor (exclud aici situatiile clare ale parintilor agresori sai ale celor care isi abandoneaza copiii), mi se pare oarecum o agresiune sa te bagi in sufletul (si in patul) parintilor si sa scormonesti: de ce m-au facut, de ce m-au avut, au facut-o cu voie sau nu, cu chef sau nu.

Eu a trebuit sa fac asta, ca sa inteleg de ce m-a urat tata si ma va uri toata viata. Pentru ca el se batea cu pumnul in piept ca el m-a vrut, dar s-a comportat toata viata ca si cum si-ar fi dorit sa nu exist, dar nu a avut curajul sau puterea sa ma omoare efectiv, cu toate ca m-a supus in copilarie unor torturi care mi-ar fi putut lua viata. Nu era logic nimic, el zicea ca si-a dorit copil, mama zicea la fel, ca tata si-a dorit foarte tare copil, iar el m-a acuzat toata viata ca numai din vina mea s-a comportat el asa cu mine. Nu m-a interesat viata intima a parintilor, am vrut doar sa sa stiu adevarul si l-am aflat. A fost eliberator pentru mine sa stiu ca nu sunt un monstru care isi face parintele sa innebuneasca in violenta, cum mi s-a spus toata viata. Stiam ca nu am facut nimic in sensul asta, incepusem sa ma intreb daca nu e ceva genetic, daca nu merit suferinta doar pentru ca exist. Am scapat de toate acestea cand am aflat de fapt care era adevarul si cine era adevaratul monstru. Daca erai in locul meu, la fel faceai. Nu te grabi sa judeci pana nu cunosti tot.