Pun aceasta intrebare pentru ca(,) constat ca am ajuns la 32 de ani si INCA sunt prea sensibil, prea afectat de orice lovitura, ma atasez foarte tare de femeia de langa mine, sunt prea dedicat ei, ma intereseaza prea mult multumirea ei, sunt prea corect si sincer (si totusi fara a agrea rutina sau a fi plictisitor)...pentru ca mai apoi sa sufar.
Sa sufar de ce? Pentru ca (pare-se) femeile (in special cele ce le-am intalnit eu) nu vad la fel viata. Pentru ele totul e o joaca, superficialitatea e la rang de lege, nesimtirea, lipsa bunului simt si rautatea par a fi normale in jungla din jurul meu.
Chiar asta e realitatea sau m-am nascut eu pe-o "pajiste" prea aspra? Oi fi prea idealist?
Dincolo de aparente si pretentii, sunt si eu un om cu suflet, cu nevoie de atentie si dragoste sincera. Oricat de dur ai fi ca barbat, in viata sunt perioade cand esti la pamant si ai nevoie de sprijin. Si m-am cam saturat sa ofer tot ce am mai bun si sa primesc tot ce au ele de aruncat.
Nu m-am aventurat niciodata in relatii pasagere (poate am gresit ca n-am facut-o), am avut vreo 6-7 relatii cat de cat de durata, incepand de pe la 23 de ani.
Poate viata nu m-a calit destul sau poate e normal sa fiu asa. Poate sunt prea pretentios sau poate femeile intalnite sunt prea masculine pentru nevoile mele... Da, vreau sa le am pe toate... frumusete, senzualitate, cinste, respect, dragoste adevarata, chiar si cativa neuroni in plus... si mai ales fidelitate.
La inceput aproape ca idolatrizam femeia, pentru ca mai apoi sa constat ca marea majoritate nu sunt nici pe departe ce-ar trebui, ba pot fi chiar MAI RELE si mai dure decat noi barbatii.
Topicul se doreste a fi unul educativ (in special pentru mine), se bazeaza pe experientele proprii fara a aduce vreo jignire sexului frumos. Dimpotriva, poate ele stiu mai multe despre ceea ce vreau sa aflu.
Asadar as prefera niste pareri sincere si obiective.
In speranta ca nu v-am plictisit prea tare, poate ma ajutati sa gasesc niste raspunsuri.
Multumesc.
