Origen_2012 a scris:
Prin afirmatiile categorice, si mai putin intrebari de clarificare este destul de greu sa intelegi ce a fost scris. Sint valori universale , desupra valoarilor mele personale; daca valorile mele personale intra in conflict cu o ierarhie superioara a valorilor atunci acest fapt este contrar armonii, si este anarhie.
Valorile mele, tale, noastre, precum si valorile zis universale pe diferite domenii, sunt doar valori omenesti pana la anul de gratie 2013 din primitivul (comparativ cu viitoarele milenii posibile daca nu dispare civilizatia) mileniu actual, atat.
Normal ca valorile individuale se pot afla in conflict cu o ierahie superioara a valorilor, tot asa cum e posibil ca o ierarhie presupus superioara de majoritari sa fie de fapt in conflict cu un principiu superior la minoritarilor; in plus, majoritatile difera de la o regiune la alta, de la un domeniu la altul, ...; inventatorii, inovatorii, deschizatorii de drumuri, au fost mereu si mereu minoritari si marginalizati initial.
Exact fiecare individ si comunitate are propriile principii, propriile valori.
In afara "puterii pamantesti" a individului sau comunitatilor, sunt doar fenomene fata de care nu am evoluat noi suficient ca sa le explicam si pe care unii le pun pe seama posibilitatii supranaturalului, dar orice supranatural probabil ca va fi explicabil candva.
Asa e, pestele cel mare mananca pe cel mic; de exemplu comoditatea, in anumite conditii poate degenera in lene si aceasta (de exemplu), poate deschide direct sau prin alte ganduri/emotii/fapte, portile deprimarii; un mic pestisor de comoditate a atras un mare peste al deprimarii care a mancat atat comoditatea cat si starea de echilibru a persoanei.
Viata vesnica insemna viata vesnica (eu nu abordez problematica decat din punct de vederte al denumirii acestui topic, nu din punct de vedere al diferitelor religii, culte, forme de spiritualitate).
VÉȘNIC, -Ă, veșnici, -ce, adj. Care există de totdeauna și va exista întotdeauna; etern. ◊ Somnul cel veșnic = moartea. ♦ (Prin exagerare) Care are durată lungă; continuu, permanent. ♦ (Adverbial) întruna, mereu, necontenit. [Var.: (înv. și pop.) vécinic,-ăadj.] — Din sl. vĕčinŭ.
Sursa: DEX '09 (2009)
Totul e totul, adica asa:
TOT, TOÁTĂ,toți, toate,adj. nehot., pron. nehot., adv., s. n.I.Adj. nehot.1. (La sg.) Întreg; integral, complet; din care nu lipsește nimeni sau nimic ...
Sursa: DEX '09 (2009)
Daca e tot, nu ma e nimic in afara sa, nu mai exista (sau inexista) vreun in afara, nu conteza, fiintial, nefiintial, natural, nenatural, gand, emotie, fenomen, abatere, paradox (si orice posibil sau imposibil); nu voi deturna sensul in favoarea dogmei.
Armonia cosmica, sau armonia celulara, presupun si constructiva si distructiva, nu e o armonie? suntem sau nu constituiti din "praf de stele", indiferent cum numim fenomenul, fie creatie , fie evolutie?
Nu trebuie sa distrugem pana la dezintegrarea celulara plantele, pentru a alimenta metabolismul propriu, armonia proprie, constructiva proprie?
Asa e, din nefericire bucuria, binele a fost confundata cu placerea si satidfacerea de interese, iar durerea cu suferinta, cu raul.
Cercul placere-suferinta, e real; fara sa ne dam seama in mod obisnuit (din lipsa de educatie adecvata) cautam placerile, imediat sau treptat ele aduc suferinte si de acestea incercam sa scapam prin a ne oferi alte placeri ce vor aduce alte suferinte si astfel cercul se inchide.
Desigur iesirea din cercul placere-suferinta e posibila (nu stiu cat de probabila) prin reeducare si aprofundarea diferentei esentiale dintre cercul placere-suferinta si cercul bucurie-durere, e o problematica de abordare, de atitudine, de a-ti lipi mintea de principii ce ne deturneaza de la naturalete.
Iesirea pana si din cercul bucurie-durere, presupune o reeducare superioara, cea a nepatimirii.
Ambele exituri, presupun constientizari superioare, constientizari profunde, dar poate chiar mai mult decat atat, adica acces la cele ce inca stiinta actuala nu a ajuns a le explica.
In, posibila, viata vesnica, nu stim ce poate fi, avem datoria fata de noi insine sa fim deschis si dispusi sa o experimentam ca ceva natural si daca e posibil sa nu fie chinuitaore, ba chiar sa fie fericire si de ce nu, contemplatie in uimire indiferent daca mai suntem sau nu constienti de noi insine, de un eu (poate chiar contemplatia acestui eu simplu, acest "a fi" total necompus, de ce nu).
Nu inteleg, ce e aceea "adevarul" si de unde atata certitudine indubitabila ca ar "cuprinde intreaga armonie a existentei fara de durere"? si iar, ce e aceea "adevar fara intuneric"; de ce ar fi intunericul ceva de care sa ne temem, ceva nedorit?
Deci pe deoparte cred - pe de alta nu... Sunt intre doua punti... Sentimentele gasite in arta si nu numai - pot spune ca sunt o dovada clara a manifestarii sufletului... Dar cand ma gandesc la moarte si toate alea, apar din nou gandurile sceptice in mine si incep sa rationalizez totul... Insa (dupa cum spune si religia crestina) e mai bine cateodata sa cobori mintea in inima... Stiu ca Dumnezeu mi-a dat un dar deosebit - simtirea poetica si iubirea de frumos cu tot ce cuprinde el, dar mai vin cateodata pe aici sa torn ganduri ateiste din razvratire... insa poate n-ar trebui sa-mi mai neg sentimentele ca e ca si cum mi-as nega propria existenta... si ma simt mereu ca si cum m-as anihila cand fac asta...