Am facut chestia asta o data, in liceu. Cand fatuca si-a dat drumul, am dat bir cu fugitii, am intrat in panica. 20 de ani mai tarziu, tot ma simt ca un cacat din cauza asta. Atunci am invatat o lectie: daca vreau ca cineva sa nu dezvolte pentru mine sentimente pe care nu le caut, fac actiuni care sa previna asta; spun eventual, imi clarific intentiile. Pentru mine sa ranesc un om sufleteste inseamna un mare esec. Stiu ca acel pacat nu imi va fi spalat de nimic. A fost destul de nasol atunci.
In realitate, putini oameni maturi si echilibrati psihic fac fara motiv o pasiune pentru cineva. Iar daca ii incurajezi, sau le dai sperante porti vina pentru suferinta lor.
Revin asupra ideii mele, cine face din a se juca cu sufletele oamenilor un sport de performanta, este un sadic fara suflet. Asta este insa o clasa aparte.