Pe Pământ, acceleraţia gravitaţională e de 9,81 m/s2 iar pe Lună e de 1,63 m/s2.
Experimentul lui Galilei, arată că două corpuri cu greutăţi diferite, indiferent de formă, dacă vor fi lăsate să cadă de la o oarecare înălţime, acestea vor avea o acceleraţie când ating suprafaţa Pământului, de 9,81 m/s2. Însă trebuie îndeplinită o condiţie esenţială: experimentul să fie făcut într-un mediu vidat ! În mediul ambiant natural, acest experiment nu ar avea acelaşi rezultat din cauza forţei de frecare dintre obiecte şi aer. Cu cât un obiect are o formă mai complicată, şi cu o suprafaţa plană mai mare, cu atâta frecarea aerului îi va încetini căderea. Asta se poate vedea dacă luăm două coli de hârtie: pe una o făcem ghemotoc, şi pe cealaltă o lăsăm sub formă de coală, apoi le lăsăm să cadă. Ghemotocul va cădea imediat, faţă de coală, care are o suprafaţă plană mare.
Pe Lună, dacă lăsăm două obiecte să cadă, ele ating solul lunar, cu acceleraţia de 1,63 m/s2. Însă pe Lună nu există aer care prin frecarea cu obiectele să le producă încetinirea.
Prin urmare: forţa care pe Pământ - şi pe orice alt corp ceresc ce are atmosferă - care contribuie la acceleraţia gravitaţională, de fapt mai bine spus la deceleraţia gravitaţională, e forţa de frecare.
Mai jos e experimentul cu pana şi ciocanul, făcut pe Lună în 1971, de către comandantul misiunii Apollo 15, David Scott.