Despre defecte si calitati (mai mult despre primele)
Ani de zile mi-am pierdut timpul, mi-am risipit energia, cautandu-mi (chiar cu lupa)defecte. Ba eram prea slaba, cu picioarele prea subtiri, ba aveam umerii prea lati, ba aveam buzele prea groase, ba nu aveam tenul alb, ba aveam sprancenele prea negre. Nu eram destul de desteapta incat da inregistrez toate comentariile de la lb romana cuvant cu cuvant, n-aveam suficienta rabdare sa invat o limba straina pana la capat, ma apucam de un anumit gen de gimnastica si, dupa ce cateva saptamani faceam exercitii precum o nebuna, sfarseam prin a abandona. Si multe altele. Pana la urma, m-am saturat sa tot imi caut defecte. Nu, nu am ajuns la concluzia ca numarul lor s-ar fi imputinat intre timp si cele existente nu ar mai fi contat, pur si simplu am ajuns la un fel de compromis, am acceptat ca eu am toate defectele posibile (si imposibile, chiar), numai ca, unele dintre ele nu pot fi percepute deoarece exista in stare latenta, nu li s-a oferit prilejul sa-si arate coltii. Astfel, am inceput sa lucrez mai mult in sensul preventiei, in sensul de a le impiedica sa ajunga sa ma sufoce cu uratenia lor, am invatat sa le cert, cu blandete, sa-mi fac din ele amici, nu dusmani. Cu uimire am descoperit ca unele dintre ele, nici macar nu erau considerate a fi defecte in acceptiunea oamenilor, sau,mai bine zis, in acceptiunea oamenilor intr-o anumita etapa a vietii. Spre exemplu, buzele mele care altadata ar fi fost considerate lipsite de finete, acum au ajuns sa para delicate, pe langa unele lucrate. 
Maine, poimaine, cand o buza va trebui sa cantareasca neaparat un sfert de kil pt. a fi considerata atragatoare, ele vor parea invizibile. 
Acceptandu-mi defectele mele, am constatat ca-mi vine mai usor sa accept si defectele celorlalti.
libertatea a scris:
Nu sunt capabil sa vorbesc decat de mine, si nici macar de mine.
Daca nu as uita de mine, cel curat ca lacrima prin simplul fapt ca sunt necompus, sunt doar cel ce sunt constient de mine gol golut, libertatea ce nu s/a constietizat corp fizic, ce nu sa constientizat ca fiind un psihic sau neuroni/sinapse, ce nu s/a constientizat ca ar fi viata, suflet, spirit, ce nu s/a constientizat decat minimum minimorum, adica primul pas, constientizarea de a fi, atunci identifecandu/ma in primul rand astfel, un a fi ce e posibil sa transceanda totul, nu vad cum ar fi posibil sa ma tavalesc in rautati, nu ma lasa nobletea simplitati naturale, de fapt nu stiu sa explic. 
Inteleg ce vrei sa spui, te consideri prea insignifiant, raportat la minunatul Intreg, pentru a avea pretentii si a le scoate oamenilor ochii cu ele. Totusi, esti parte a Intregului, asta ar fi bine sa nu uiti. Acum, sunt sigura ca nu am exprimat tocmai bine ceea ce am gandit, insa sper ca m-am facut inteleasa tie.
