Si Goethe a scris ceva poezii licentioase, dar parca la alta calitate. Se vede ca pentru Eminescu astea erau doar niste distractii de carciumioara ...
Eminescu necenzurat
Început de Wahaha, Mie 25 ian 2006 · 85 răspunsuri · 69.966 vizualizări
Eminescu
Ce e amorul?
Ce e amorul? E un lung
Prilej pentru durere,
Căci mii de lacrimi nu-i ajung
Si tot mai multe cere.
De-un semn
Editat Mie 26 mai 2010 03:34
tot necenzurat, dar nu Eminescu, ca sa nu mai deschid alt topic
PRIM
Fiecare poet are creatii ceva mai non-literare dar daca ele nu predomina,nu inteleg rostul pentru a le cauta.In fond poezia nu e numai pentru noi oameni,e si un jurnal intim al fiecarui scriitor:)
George Topqrceanu a scris şi el ceva neruşinat.........
Eminescu a scris nu doar poezii pornografice,a scris si poezii...sataniste.
Luceafarul e cea mai cunoscuta dintre ele,insa nu singura.In articolul din link,gasiti si alte mostre de satanism nedisimulat.Citez chiar din articol:
ultima strofă din poezia “Pierdută pentru mine, zâmbind prin lume treci”:
Spuneţi-mi cumcă faţa o mască e de ceară
Şi mai mult o să crească iubirea mea amară!
Că-n lupanar văzut-o-aţi jucind, bătînd din palme,
Şi o să-mi par-un înger, în gîndul lui cu psalme!
Spuneţi de oa tot răul de vreţi să-nnebunesc:
Că-i heteră, un monstru, că-i Satan — o iubesc!
“Demonism”
În van Titanul mort ce ne-a născut
Binele ni-l voieşte; în zădar
Cearcă-a vorbi cu noi în cugetări
Strălucitoare, varii,-mbălsămate;
În flori, în rîuri, în glasul naturii,
Ce-i glasul lui, consilii vrea a da.
În van. Viaţa, sufletul, raţiunea
— Scînteia care o numim divină —
Ne face a ne înşăla asupra firii
Şi-a n-o-nţelege…
O, demon, demon! Abia-acum pricep
De ce-ai urcat adîncurile tale
Contra nălţimilor cereşti;
El a fost rău şi fiindcă răul
Puterea are de-a învinge… -nvinse.
Tu ai fost drept, de-aceea ai căzut.
Tu ai voit s-aduci dreptate-n lume:
El e monarc şi nu vrea a cunoaşte
Decît voinţa-şi proprie, şi-aceea
E rea. Tu ai crezut, o, demon,
Că în dreptate e putere. — Nu,
Dreptatea nu-i nimic făr’ de putere.
În opera “Andrei Mureşanu: Tablou dramatic într-un act”
O, Satan! geniu al desperării!
Acum pricep eu gîndu-ţi, căci zvircolirea mării
Trăieşte-acum în mine. Pricep gîndiri rebele
Cînd ai smuncit infernul ca să-l arunci în stele,
Dezrădăcinaşi marea ca s-o împroşti în soare,
Ai vrut s-arunci în caos sistemele solare.
Da! ai ştiut că-n ceruri răul, nedreptul tronă,
Că secole nătînge l-adoră, l-încoronă,
Ştiai c-aşa cum este nu poate a fi bine!
Că nu poate nedreptul etern ca să domine.
(………………………………………………………….)
Văzînd risipa, Satan, voi crede c-ai învins!
Căci, dacă eşti arhanghel al morţii cei bătrîne,
Atunci eşti drept — căci numai ea este dreaptă-lume
Şi cei ce o servesc — căci contra orice-n lume
Învinge răutatea — dar contra morţii nu.
Editat Mie 15 ian 2014 23:57
Bai, nici eu nu ma omor dupa Eminescu, dar de aici pana sa zici ca-i satanist.............
Cu argumente...
Arcangelo a scris:Cu argumente...
Ionesco era rinocer?
eMINESCU a scris si rugaciuni sensibile, si colinde, si imnuri religioase. A scris si poezii in care gandeste problematica religioasa a binelui si a raului, cum sunt cele expuse de Arcangelo. Eminescu isi pune probleme, vrea sa vada religia si din alte perspective. Daca ni s-a spus ceva, dar de fapt e invers? Asta e o mare calitate in gandit. Sa nu te lasi influentat de aparente? Daca Dumnezeu are si o latura opresiva, iar Lucifer vrea sa elibereze? E o alta perspectiva. Eminescu se juca liber cu astfel de viziuni.
Avea o libertate in gandire admirabila. Pentru epoca sa. Nu imi pare ca a ajuns la concluzii finale. La sfarsitul vietii voia sa mearga in Asia pentru a studia religia orientala in vreo manastire budista sau vreun ashram. Ori si-a exprimat dorinta de a se calugari intr-o manastire ortodoxa. Nu s-a cramponat de o cale, caracteristic pentru flexibilitatea sa de gandire.
Nu putem spune ca a fost ortodox, sau satanist, sau ateu, sau agnostic, pentru ca se juca liber cu aceste gandiri.
Un singur lucru e cert: a ramas pana la capat membru in secta poetilor ("Si eu, eu sunt copilul nefericitei secte/ Cuprins de-adânca sete a formelor perfecte"):
Eu nu cred nici în Iehova,
Nici în Buddha-Sakya-Muni,
Nici în viață, nici în moarte,
Nici în stingere ca unii.
Visuri sunt și unul ș-altul,
Și tot una mi-este mie
De-oi trăi în veci pe lume,
De-oi muri în vecinicie.
Toate-aceste taine sfinte
— Pentru om frânturi de limbă —
În zădar gândești, căci gândul,
Zău, nimic în lume schimbă.
Și fiindcă în nimica
Eu nu cred — o, dați-mi pace!
Fac astfel cum mie-mi pare
Și faceți precum vă place.
Nu mă-ncântați nici cu clasici,
Nici cu stil curat și antic —
Toate-mi sunt de o potrivă,
Eu rămân ce-am fost: — romantic.
Un articol bun pentru aceasta problemahie:
Nefericita sectă şi mântuirea prin poezie
Armonia trebuie să guverneze universul poeziei, căci însuşi Cosmosul (gr. kosmos=podoabă) este o geometrie perfectă, care este guvernat de legile armoniei. Armonia are o importanta cruciala în mântuirea omului, principala cale de realizare a ei se obţine prin muzică. Numai muzica poate purifica sufletul şi îl poate înălţa la formele perfecte. Altfel, este condamnat să perigrineze în animale, plante, minerale (metempsihoză). Or, muzica înseamnă măsura şi ritm. Poezia este muzica prin excelenţă. În Antichitate, poezia nu se citea, se cânta. În latineşte "carmen, inis" înseamnă poezie, dar şi cântec, descântec, dar şi profeţie. Aceasta este în esenţă învăţătura pitagoreicilor (discipolii lui Pitagora) şi a pitagoreilor (adepţii de mai târziu ai lui Pitagora). Secta pitagoreică ( "nefericita sectă"), pare să fi avut o înrâurire fundamentală asupra vieţii poetului. Fără îndoială, Eminescu era pătruns de semnificaţia ezoterica a învăţăturii ei, precum rădăcinile de apele ploilor de primăvară.
De aceea, pentru Eminescu, poeţii au misiunea să restabilească armonia pierdută în suflete. Poezia devine un act mântuitor, o religie a salvării. Căci condiţia omului este aceea de exilat pe pământ sau aceea de ocnaş întemniţat în materie, loc blestemat unde domneşte dezordinea, dezarmonia şi răutatea. În faţă i se deschid două posibilităţi: să se elibereze şi să se reîntoarcă la matricea Sinelui, sau să se reincarneze în alte trupuri, prelungindu-şi astfel suferinţa.
De altfel, leit-motivul sectei pitagoreice, reluat şi de platonicieni era că : "Adevărata viaţă începe cu moartea, iar ceea ce numim viaţa pe pământ este o stare de moarte, căci trupul este un mormânt al sufletului" [1]
Copiii nefericitei secte
De altfel, pentru Eminescu era firesc să devina un pitagoreu, de vreme ce zamolxianismul, religia precreştină a geto-dacilor, era marcată de învăţătura Filozofului [2] de la Crotona. Zamolxe însuşi fiind considerat un sclav al lui Pitagora [3]. Însa ca orice poet mare sau intemeietor de religii, Eminescu nu isi defineşte clar învăţătura şi lucrarea. Mai degrabă, marele poet se complace în penumbră decât să iasă la lumina crudă a zilei.
Apetitul sau pentru eresuri l-a avut inca din copilarie: Trecut-au anii ca nori lungi pe șesuri/ Și niciodată n-or să vie iară,/ Căci nu mă-ncântă azi cum mă mișcară/ Povești și doine, ghicitori, eresuri [...] (Trecut-au anii).
Eminescu se va simţi atras şi de o alta temă gnostică, "a salvatorului salvat". În"Luceafărul", mântuirea este privita ca un proces de cunoaştere şi reamintire. Odată cazut în tirania simţurilor, pentru Hyperion începe o dramă: Devine sclavul materiei şi tinde să-şi uite adevărata sa origine şi menire. Numai intervenţia Demiurgului care îi reaminteşte obârsia si menirea sa îl salvează. Pentru Hyperion, mântuirea este cunoaştere (gnosis) şi amintire (anamnesis). Că poemul valorifică două basme româneşti este un lucru binecunoscut. Lui Eminescu i se pare că aceste basme ar trebui mult prelucrate pentru a corespunde viziunii sale ezoterice, iniţiatice, pitagoreice. Dialogul intre Demiurg si Hyperion este edificator, căci ilustrează tema metempsihozei: "Tu vrei un om să te socoți,/ Cu ei să te asameni?/ Dar piară oamenii cu toți,/ S-ar naște iarăși oameni".
Muzica sferelor
Închipuiţi-vă că într-o noapte auziţi o orchestră ce cântă o tulburătoare simfonie. Coardele vioarelor vibrează lin, alămurile răspund puternic. Tuburile de orgă răsună grav şi solemn. Un flaut murmură dulce. Orchestranţii sunt planetele. Această feerie melodică este muzica sferelor. Cosmosul este o melodie neîntreruptă, dar noi nu o auzim, poate din cauza obişnuinţei sau datorită faptului că temniţa materiei este formată din ziduri masive şi impenetrabile. Muzica sferelor este cea mai tulburătoare temă a pitagorismului. Cel care o auzea era un iniţiat, deci vrednic de a intra în nobila sectă. Oare Emineascu a auzit-o? Poate ca Eminescu va fi vrut să spună că cine a gustat astfel de muzică nu mai poate fi om. E înger, e zeu. Şi condamnat să-şi petreacă restul zilelor pe pământ ca nefericit muritor.