Noutăţi ale ştiinţei şi tehnicii

██████████████████████████████████████


Luna ar putea fi explorată de roboţi cu aspect de maimuţe mecanice


Un proiect realizat în Germania are ca scop construirea unor roboţi spaţiali ce vor explora satelitul natural al Terrei, roboţi proiectaţi să meargă şi să se caţere asemenea unor maimuţe.


Inginerii de la Centrul German de Cercetări pentru Inteligenţa Artificială (DFKI) şi de la Universitatea din Bremen au construit recent un robot numit iStruct Demonstrator, înzestrat cu braţe mecanice, picioare şi o “coloană vertebral”, care ar putea înlocui vehiculele cu roţi utilizate până acum pentru explorarea Lunii.
Echipat cu un accelerometru şi zeci de senzori, robotul are capacitatea de a simţi orientarea diferitelor “părţi ale corpului”, de a evita coliziunile şi de a monitoriza mişcările fiecărui membru, menţinându-şi echilibrul pe terenurile în pantă.
iStruct Demonstrator cântăreşte 18 kg şi are dimensiunile de 66 x 43 x 75 cm.

Este asemănător cu robotul CHIMP robot, construit pentru celebra competiţie DARPA Robotics Challenge, însă are câteva caracteristici deosebite: este dotat cu o “coloană vertebrală” articulată, care leagă toracele şi pelvisul de membre şi ajută robotul să se mişte coordonat. Are mai multe motoare electrice, care îi conferă 26 de grade de libertate şi fac ca membrele să se poată mişca în diferite direcţii, şi este înzestrat cu un număr foarte mare de senzori, datorită cărora mişcările sunt ajustate precis în funcţie de caracteristicile mediului.
După opinia cercetătorilor de la DFK, corpul unei primate este mai bine adaptat terenului selenar, deoarece este mai stabil pe teren accidentat şi atunci când trebuie să urce pante abrupte. De asemenea, robotul se poate redresa singur dacă se răstoarnă, şi se poate ridica pe “picioarele” din spate, folosindu-şi “mâinile” pentru a culege mostre sau a înlătura obstacole.
În prezent, robotul-maimuţă este testat într-un mediu care imită peisajul selenar, testele urmând să se încheie în luna August.


Surse: descopera.ro, Daily Mail

██████████████████████████████████████


Fasciculele de lumină "răsucite", descoperirea care va spori lăţimea de bandă a Internetului


Fasciculele de lumină "răsucite" ar putea spori în mod considerabil lăţimea de bandă a Internetului, ceea ce va duce la adăugarea unor noi niveluri pe autostrada informaţiei.


Traficul pe Internet creşte în mod exponenţial, motiv pentru care cercetătorii încearcă să identifice metode prin care cablurile de fibră optică să poată cuprinde mai multă informaţie. Una dintre metodele folosite cu succes în ultimii 20 de ani a fost adăugarea mai multor benzi de circulaţie, folosind diferite culori (lungimi de undă) pentru diferite semnale. Însă pentru a compensa faptul că au fost adăugate noi benzi de circulaţie a fost nevoie ca fiecare dintre acestea să fie îngustate. Aşadar, ca pe o autostradă reală, o îngustare prea mare a benzilor ar duce la amestecarea lor.
În ultimii ani, mai multe grupuri de cercetători au încercat să codeze informaţia în forma unor fascicule de lumină pentru a reduce aglomerarea, folosind o proprietate a luminii cunoscută sub numele de moment cinetic orbital. În prezent, datele de pe Internet sunt transmise cu ajutorul unor fascicule drepte de lumină, însă anumite filtre pot răsuci lumina astfel încât să se deplaseze în spirală.
Experimentele efectuate până acum folosind acest efect au arătat că fasciculele de lumină tind să se amestece atunci când este folosit acest efect la o distanţă de un metru.
Acum însă, o echipă de cercetători de la Universitatea din Boston, Massachusetts şi de la Universitatea Southern California din Los Angeles, au descoperit o metodă prin care fasciculele de lumină pot rămâne separate pentru o distanţă record de 1,1 kilometri.
Cercetătorii au proiectat şi au construit un cablu din sticlă de 1,1 kilometri lungime, iar apoi au trimis de-a lungul său atât fascicule drepte, cât şi fascicule spiralate de lumină. Oamenii de ştiinţă au descoperit că lumina de la capătul cablului se potrivea cu cea lansată de la începutul său, astfel că fasciculele de lumină nu se intercalau. În interiorul cablului, indexul de refracţie varia, astfel că fasciculele în forme diferite călătoreau la viteze diferite. "Acest lucru mi-a permis să ţin fasciculele separate", a comentat Siddharth Ramachandran, inginer şi totodată lider al echipei de cercetători de la Universitatea din Boston.

Cercetătorii au demonstrat că prin acest cablu de 1,1 kilometri pot fi transmise cantităţi uriaşe de date, de până la 1,6 terabiţi pe secundă, adică echivalentul a 8 discuri Blu-Ray pe secundă.
Ramachandran afirmă că echipa sa a arătat că pot fi folosite aproximativ 10 forme diferite ale luminii pentru a transmite informaţii. Acest lucru este foarte important, deoarece fiecare formă ar putea reprezenta un nivel nou pe autostrada informaţiei. Pe fiecare nivel, datele ar putea fi împărţite în mai multe benzi de lumină, maximizând fluxul informaţiei.
Oamenii de ştiinţă subliniază că va dura ceva timp până când reuşita va părăsi laboratorul pentru a ajunge în lumea reală, pentru că în acest moment cablurile de Internet nu pot transmite decât fascicule de lumină drepte. Ramachandran afirmă că un ţel intermediar este instalarea acestor cabluri speciale, ce sunt capabile să transmită fluxuri de lumină spiralate, în fermele de servere folosite de companii precum Facebook.
Miles Padgett, un fizician de la Universitatea Glasgow, ce nu a luat parte la acest studiu, este impresionat de cercetare şi optimist în ceea ce priveşte potenţialul acestei descoperiri. "Într-o bună zi, această amplificare a lăţimii de bandă va permite ca toată lumea să folosească Skype în acelaşi timp", a comentat Padgett.
Cercetarea a fost finanţată de DARPA (Defense Advanced Research Projects Agency), organizaţia de cercetare a armatei americane.


Surse: descopera.ro, nature, AFP

██████████████████████████████████████


Stelele neutronice: fabrici de “paste nucleare”


O stare a materiei foarte rară, formând aşa-zisele paste nucleare, a fost descoperită de astronomi în interiorul unor obiecte spaţiale ultra-dense, numite stele neutronice.


În aceste stele, nucleele atomilor se îngrămădesc atât de strâns, încât ajung să se aranjeze în forme ce amintesc de pastele făinoase: unele sub forma unor foi plate, ca lasagna, iar altele în spirale, precum fusili. Aceste formaţiuni, după cât se pare, sunt responsabile de limitarea vitezei maxime cu care se rotesc aceste stele.
“Aceste condiţii se întâlnesc doar în interiorul stelelor neutronice, cele mai dense obiecte din Univers, după găurile negre“, spune astronomul José Pons, de la Universitatea din Alicante, Spania.
Această nouă stare a materiei a fost propusă de specialiştii în fizică teoretică în urmă cu ani buni, dar nu a fost niciodată verificată experimental.
Acum Pons şi colegii săi au utilizat vitezele de rotaţie ale unui tip de stele neutronice, numite pulsari, pentru a furniza prima dovadă a existenţei pastelor nucleare.
Pulsarii emit lumină sub forma unei perechi de fascicule (ca razele unui far), iar odată cu rotirea pulsarilor, fasciculele se rotesc şi ele, apărând şi dispărând din câmpul de observaţie al instrumentelor, făcând astfel ca steua să pară că “pulsează” şi permiţând astronomilor să calculeze viteza cu care se roteşte.
Cercetătorii au observat zeci de pulsari, dar nu au descoperit niciodată vreunul cu o rotaţie mai lungă de 12 secunde. O rotaţie mai lungă ar însemna că steaua se roteşte mai lent.
Dar absenţa pulsarilor cu rotaţii mai lente ar putea fi explicată cu ajutorul pastelor nucleare. Cercetătorii şi-au dat seama că dacă nucleele din interiorul stelelor se reorganizează sub forma “pastelor”, acest lucru va mări rezistivitatea electrică a stelei, astfel încât electronilor le va fi mai greu să treacă prin materia din care e alcătuită steaua. Din cauza acestui fenomen, câmpul magnetic al stelelor se va disipa mult mai repede decât ar fi de aşteptat. În mod normal, pulsarii îşi încetinesc rotirea emiţând unde electromagnetice, care fac ca momentul cinetic al stelei să descrească.
Dar, dacă câmpul magnetic al stelei este deja limitat, aşa cum se întâmplă când se formează “pastele nucleare”, atunci steaua nu mai poate emite unde electromagnetice atât de puternice, deci nu îşi mai poate încetini rotirea.

Astronomii au reuşit astfel să stabilească o legătură între efectele astronomice observate şi presupunerile teoretice, aducând în acest fel argumente pentru existenţa acestei noi stări a materiei.
Stelele neutronice se formează atunci când stelele masive ajunge la sfârşitul existenţei lor şi rămân fără “combustibil” care să întreţină reacţiile fuziune nucleară. Aceste stele explodează, devenind supernove, iar nucleele lor se condensează, devenind nişte corpuri mici şi foarte dense.
De fapt, sunt atât de dense, încât în ele atomii nici nu mai pot exista în starea lor normală. Protonii şi electronii “se topesc” unii în alţii, producând neutroni şi particule uşoare, numite neutrini. Rezultatul final este o stea neutronică, a cărei masă este alcătuită, în proporţie de 90%, din neutroni.
În învelişul acestor stele, care, se estimează, ar fi de miliarde de ori mai rezistent decât oţelul, nucleele atomice normale, alcătuite din protoni şi neutroni, încă mai pot să existe, deşi foarte dens aglomerate, şi aici iau naştere aceste noi formaţiuni: “pastele nucleare”.
În materia obişnuită, nucleele să găsesc la distanţe foarte mari unul de altul (desigur, mari la scara distanţelor atomice), deoarece, fiind încărcate pozitiv, se resping între ele.
Dar în stelele neutronice, spune Pons, materia este foarte “îndesată”, iar nucleele sunt atât de apropiate unul de altul, încât aproape că se pot atinge. “Este ca un unic nucleu uriaş, enorm, un continuum uriaş“.


Surse: descopera.ro, SPACE.com

██████████████████████████████████████


Cum s-ar putea descoperi o civilizaţie extraterestră ?


În anii 1980, fizicianul Leonid Şkadov a emis ipoteza că unele civilizaţii extraterestre avansate ar putea utiliza energia stelelor pentru a întreprinde migraţii de la un sistem solar la altul. Ar folosi, pentru asta, un aşa-numit motor stelar: o sferă colosală de oglinzi care ar reflecta radiaţia stelei. Cât de probabil este să descoperim o astfel de megastructură în cursul observaţiilor noastre astronomice ?


Funcţionarea acestei megastructuri, motorul stelar, numit şi propulsor Şkadov, implică faptul că presiunea radiaţiei reflectate de oglinzi înapoi spre stea ar crea un dezechilibru care ar împinge steaua în direcţia opusă faţă de structura de oglinzi, iar toate planetele legate gravitaţional de stea s-ar deplasa odată cu aceasta.
Evident, pentru a funcţiona, o asemenea megastructură de oglinzi ar trebui să aibă dimensiuni colosale, de ordinul milioanelor de kilometri diametru.
Iar o astfel de structură, dacă ar exista, ar putea fi detectată cu ajutorul tehnologiei de care dispunem azi.
Astronomul Duncan Forgan, de la Universitatea din Edinburgh, crede că o astfel de structură ar putea fi observată în cazul în care ar trece prin faţa unei stele, un fenomen numit tranzit, adică prin aceeaşi metodă pe care o utilizează astronomii pentru a studia planetele îndepărtate.
El a realizat şi modelări matematice ipotetice ale variaţiei radiaţiilor emise de exoplanete, în cazul în care acestea ar trece prin faţa unei stele asociate cu un propulsor Şkadov.
În funcţie de poziţia ei, oglinda colosală ar oculta o porţiune a stelei, blocând brusc şi prematur umbra planetei. Silueta unei astfel de megastructuri ar distorsiona curba simetrică a variaţiei luminii emise de stea în cursul tranzitului.
Însă nu e atât de simplu, avertizează astronomul: petele stelare (zone mai întunecate de pe suprafaţa stelei, cum sunt şi petele solare ale Soarelui nostru) ar putea şi ele produce anumite modificări ale curbei variaţiei luminii în cursul tranzitului, modificări care ar putea fi interpretate în mod greşit ca fiind produse de o structură artificială.
Totuşi, petele stelare ar ieşi curând din vizor, deoarece steaua se roteşte. În schimb, dacă oglinda gigantică are o poziţie fixă în spaţiu, silueta ei ar rămâne stabilă.

Aici lucrurile devin interesante, deoarece acestă ipoteză ar putea fi testată: observatorul spaţial Kepler al N.A.S.A. a adunat, în ultimii 5 ani, o cantitate uriaşă de date astronomice privind tranziturile în cazul a peste 150.000 de stele din constelaţia Lebăda.
Însă problama este că există foarte multe necunoscute în acest scenariu. Care este probabilitatea ca o civilizaţie extraterestră să aibă capacitatea şi îndrăzneala de a construi o asemenea megastructră monstruoasă, şi care este probabilitatea ca ea să se afle destul de aproape pentru ca noi să o putem detecta ?
Forgan a estimat, cu multă precauţie, că probabilitatea de a avea o asemenea megastructură ar fi de o stea la un milion. Cel mai apropiat astfel de propulsor stelar s-ar putea afla la 1.000 de ani-lumină depărtare de noi, în cel mai bun caz.
Baza de date adunată de Kepler nu cuprinde atât de multe stele. Prin urmare, şansele de a descoperi ceva de acest gen sunt extrem de mici (şi la fel de mici sunt şansele de a obţine finanţare pentru un asemenea studiu.)
Dar de ce ar vrea o civilizaţie extraterestră să întreprindă un asemenea proiect: deplasarea stelei şi a întregului ei sistem planetar ? Orice ipoteză este pur speculativă, desigur: poate pentru a evita trecerea stelei prin regiuni galactice unde ar întâmpina probleme (de exemplu, trecerea prin nori reci de hidrogen şi praf cosmic, care ar întuneca steaua şi ar afecta drastic clima unei planete a acelei stele), sau pentru a evita alte evenimente cosmice prevăzute, precum destabilizarea unui nor de comete din jurul sistemului planetar.


Surse: descopera.ro, DiscoveryNews

██████████████████████████████████████


Transplantul de cap ar fi posibil la ora actuală, susţine un specialist


Obstacolele tehnice legate de transplantarea capului unei persoane pe corpul alteia, pot fi în prezent depăşite, afirmă dr. Sergio Canavero, un neurochirurg membru al Grupului de Neuromodulare Avansată din Torino. Într-un articol recent, el preconizează o procedură chirurgicală bazată pe transplanturile de cap reuşite realizate la animale, începând din 1970.


Principala problemă a transplantului de cap era că specialiştii nu puteau conecta măduva spinării donatorului cu cea a primitorului, astfel încât animalul rămânea paralizat de la punctul de transplant în jos.
Dar, spune dr. Canavero, progresele recente în ceea ce priveşte reconectarea măduvei spinării care fusese anterior secţionată chirurgical demonstrează că acest lucru ar putea fi posibil şi la oameni. (Totuşi, nu este acelaşi lucru cu a reda funcţia sistemului nervos la cavdriplegici sau alte victime ale leziunilor traumatice ale măduvei spinării.) La animale, această procedură a fost deja aplicată.
Metoda preconizată de Canavero este foarte similară cu cea aplicată de Robert White, care a transplantat cu succes capul unei maimuţe rhesus pe corpul unei alte maimuţe din aceeaşi specie, în 1970. Însă tehnicile de reparare a ţesutului nervos, disponibile azi, nu existau atunci, astfel încât, deşi animalul a supravieţuit, nu şi-a putut recăpăta funcţiile motorii.
Pe scurt, operaţia s-ar desfăşura astfel: în primul rând, ambii pacienţi trebuie să se afle în aceeaşi sală de operaţii. Apoi, capul care urmează a fi transplantat trebuie răcit la o temperatură cuprinsă între 12 şi 15 grade Celsius (hipotermie profundă, pentru a preveni degradarea ţesutului nervos). Operaţiile trebuie executate rapid. Ambele capete trebuie desprinse simultan de corp, iar capul ce urmează a fi transplantat trebuie reconectat la sistemul circulator al noului corp în interval de o oră. În timpul procedurii de reconectare, corpul trebuie de asemenea răcit şi inima trebuie oprită complet.
Odată capul reconectat, inima poate fi repornită, iar chirurgii pot trece la reconectarea celorlalte sisteme vitale, inclusiv măduva spinării.
Acest din urmă proces, refacerea conexiunilor măduvei, este obstacolul final.
Conectarea măduvei spinale din capul unei fiinţe cu cea din corpul alteia, cu recăpătarea funcţiilor motorii, nu a fost reuşită nici măcar la animale, aşa că, în acest punct, afirmaţiile dr-lui Canavero ţin de domeniul ipotezelor.
Totuşi, secţionarea şi apoi reconectarea măduvei spinării la acelaşi animal a fost deja întreprinsă, cu un oarecare succes. Foarte recent, oamenii de ştiinţă de la Case Western Reserve University şi de la Cleveland Clinic au reuşit să restabilească o conexiune limitată între cele două jumătăţi secţionate ale măduvei spinării, la şobolani.
Refacerea conexiunii măduvei poate fi realizată prin stimulare proceselor de vindecare naturale ale organismului.

Dar Canavero propune, în articolul său publicat în Surgical Neurology International, o abordare diferită: secţionând măduva spinării cu un bisturiu ultra-ascuţit (care produce o tăietură foarte “curată”, cu lezarea minimă a axonilor neuronilor) şi apoi reconectând măduva spinală din capul unei persoane cu cea din corpul alteia, s-ar putea realiza o reconectare mai completă şi imediată.
“Cheia fuzionării celor două părţi ale măduvei esta această tăietură foarte netă, care permite axonilor secţionaţi proximal să fuzioneze cu omologii lor distali“. “Această fuziune implică utilizarea unor aşa-numiţii agenţi fuzogeni, substanţe care realizează repararea membranelor celulare vătămate prin leziuni mecanice, independent de orice alte mecanisme endogene de reparare cunoscute“. Canavero presupune că ar putea fi utilizate în acest scop, şi unele materiale sintetice, precum polietilen-glicolul (PEG), care a fost folosit pentru realizarea fuziunii celulare, spune neurochirurgul, citând studii anterioare care arătau, spre exempu, că la câini PEG permite fuzionarea măduvei spinării secţionate. Un alt compus cu acţiune asemănătoare este un polizaharid numit chitosan.
Cui ar folosi asemenea operaţii ? Cvadriplegicilor (persoane imobilizate de la gât în jos, cu toate cele patru membre paralizate), cu condiţia să le fi rămas suficientă măduvă intactă pentru a permite un transplant; apoi, unor pacienţi cu distrofie musculară, care putea beneficia de un corp nou.
Dar, în afară de uriaşele obstacole tehnice, o asemenea operaţie ar mai întâmpina şi altele. Unul dintre ele ar fi costul. Canavero estimează că, în total, costul unui transplant de cap ar fi de cel puţin 10 milioane de euro.
Şi, evident, există şi aspectul bioetic extrem de controversat, al unei asemenea proceduri..


Surse: descopera.ro, QUARTZ

██████████████████████████████████████


De ce câinii şi pisicile mănâncă iarbă ?


Majoritatea persoanelor care au un câine sau pisică au văzut, cel mai probabil, cum animalul lor de companie a mâncat iarbă. Acest comportament aparent bizar este explicat de câteva teorii enunţate de cercetători, însă niciuna dintre variante nu este definitivă.


Cea mai răspândită explicaţie pentru consumul ierbii este aceea că îi ajută pe câini şi pisici să-şi cureţe sistemul digestiv. La fel ca oamenii, câinii şi pisicile pot suferi de numeroase probleme gastrointestinale precum probleme la stomac, greaţă, balonări şi afecţiuni provocate de microbi.
Dacă un câine sau o pisică are parte de una dintre aceste probleme, îi puteţi vedea încercând cu disperare să iasă din casă. Odată ajuns afară, animalul va consuma orice iarbă disponibilă, uneori înghiţind chiar plante întregi.
Iarba provoacă iritări gastrice care, în cele din urmă, îl fac pe câine să vomite. Teoria spune că, după ce a vărsta, animalul se simte mai bine.
Un studiu publicat în 2008 în jurnalul Applied Animal Behaviour Science, cercetătorii au descoperit că deşi consumul de iarbă nu duce adesea la vomitat, câinii care păreau că se simt rău înainte să consume iarbă erau mai predispuşi la vărsat decât câinii care păreau să se comporte normal înainte să consume iarbă.

O altă teorie susţine că patrupezii mănâncă iarbă deoarece, pur şi simplu, îşi doresc acest lucru. În acest caz, câinii şi pisicile par să vâneze o plantă anume şi nu consumă orice tip de iarbă găseşte. După ce identifică planta corectă, câinele o va consuma liniştit.
În acest scenariu, câinele ar putea căuta o anume plantă pentru a obţine substanţe nutritive suplimentare pe care nu le are în dieta sa, cum ar fi fibrele, mineralele sau anumite enzime digestive. Un studiu publicat în 2007 în Journal of Veterinary Medical Science relata cazul unui pudel care, după ce a fost trecut pe o dietă bogată în fibre, a renunţat să consume regulat iarbă.
Lupii şi alte canide sălbatice consumă la rândul lor plante, ceea ce sugerează că acest comportament al câinilor este înnăscut şi perfect normal. De altfel, un studiu publicat în 2009 în Journal of Veterinary Behavior a descoperit că era mai probabil ca un căţeluş să consume iarbă dacă mama sa consuma iarbă în timpul alăptării.


Surse: descopera.ro, livescience

██████████████████████████████████████


Prima centrală nucleară plutitoare din lume va intra în funcţiune peste trei ani


Rusia va începe să producă energie nucleară în anul 2016, prin intermediul unei centrale nucleare instalate pe o navă special construită, numită Akademik Lomonosov.


Aceasta va fi prima dintr-o “flotă” de centrale nucleare plutitoare pe care Rusia intenţionează să le construiască şi care vor furniza energie marilor companii industriale, oraşelor portuare izolate şi platformelor marine de foraj.
Generarea energiei va fi făcută în reactoare nucleare asemănătoare celor deja utilizate, de peste o jumătate de secol, la bordul vapoarelor spărgătoare de gheaţă care operează în zonele polare.
Akademik Lomonosov va avea o greutate de 21.500 de tone şi un echipaj de 69 de oameni. Nu va avea însă un sistem de propulsie propriu, ci va fi tractată la locul în care va fi instalată.
Va fi echipată cu două reactoare KLT-40, care vor genera suficientă energie pentru a alimenta un oraş cu 200.000 de locuitori. Împreună, cele două reactoare vor produce 70MW de electricitate sau 300 MW sub formă de energie calorică.
Oraşele şi porturile de pe coasta nordică a Rusiei nu beneficiază de o creştere economică prea mare, iar una dintre cauze este insuficienţa energiei, aşa că autorităţile speră că ca aceste centrale plutitoare să ajute la rezolvarea problemei. Centralele ar putea fi folosite şi pentru a alimenta exploatările geologice sau bazele militare din afara ţării.

În afară de electricitate şi căldură, aceste uzine plutitoare vor putea fi modificate astfel încât să producă şi apă potabilă, printr-un proces de desalinizare a apei marine. Centrala de pe Akademik Lomonosov va putea furniza 240.000 de metri cubi de apă dulce în fiecare zi.
Constructorii navei susţin că procesul de îmbogăţire a combustibilului nuclear respectă standardele Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică şi nu prezintă riscuri ambientale, deoarece nu eliberează în mediu substanţe periculoase în timpul funcţionării.
Nava este proiectată cu anumite sisteme de siguranţă: poate rezista coliziunilor cu alte nave şi cu uscatul şi poate supravieţui unui tsunami. Durata de funcţionare reactoarelor nucleare va fi 40 de ani, după care acestea vor fi înlocuite.


Surse: descopera.ro, Daily Mail

██████████████████████████████████████


Descoperire inedită: sistemul nostru solar are o coadă


Sistemul nostru solar, în care se află Terra şi celelalte şapte planete, este echivalentul propriei noastre curţi, din punct de vedere astronomic, însă asta nu înseamnă că nu mai ascunde surprize.


Cea mai nouă surpriză, anunţată de N.A.S.A., este aceea că întregul sistem solar este dotat cu o coadă imensă, despre care specialiştii estimează că măsoară circa 150 de miliarde de kilometri (de 1.000 de ori distanţa dintre Pământ şi Soare). Denumită “heliocoadă”, structura este compusă din vânt solar (particule eliberate de Soare), dintre care unele călătoresc miliarde de kilometri pe lângă toate planetele şi scapă de câmpul magnetic ce înconjoară sistemul solar. Particulele nu sunt vizibile cu ochiul liber atunci când ajung la marginea câmpului magnetic. Cu toate acestea, cercetătorii suspectau că sistemul nostru solar este dotat cu o asemenea coadă ca urmare a altor cozi observate în jurul altor sisteme solare. Cu toate acestea, până acum heliocoada noastră nu fusese detectată.

Descoperirea a fost realizată mulţumită misiunii IBEX (Interstellar Boundary Explorer), o navetă lansată în 2008 şi care se găseşte pe orbita Pământului, de unde detectează particule. “Nu aveam niciun fel de date înainte de misiunea IBEX pentru a şti dacă există o coadă, cum arată şi cum se comportă particulele în acea regiune“, a comentat Dave McComas, coordonatorul misiunii IBEX. După trei ani de observaţii, misiunea a reuşit să colecteze suficiente date despre particulele neutre ce revin în sistemul solar din coada sa pentru a permite oamenilor de ştiinţă să o identifice şi să-i cartografieze structura.
IBEX oferă detalii extraordinare despre coada sistemului nostru solar: pe lângă faptul că este imensă, coada pare să aibă şi o formă neobişnuită, de trifoi, cu patru lobi individuali de particule ce se răsucesc pe măsură ce sistemul solar se deplasează prin galaxie, ca urmare a presiunii uriaşe a câmpului magnetic. Oamenii de ştiinţă încă depun eforturi pentru a afla cât de lungă este coada, 150 de miliarde de kilometri find prima estimare. Rezutlatele studiului sunt publicate în The Astrophysical Journal.


Surse: descopera.ro, THE VERGE, N.A.S.A.

██████████████████████████████████████


Astronomii au descoperit o exoplanetă albastră unde plouă cu sticlă, iar vântul bate cu 7.000 km/oră


O exoplanetă de culoarea albastru cobalt, o nuanţă care aminteşte de cea a Terrei văzută din spaţiu, a fost descoperită în premieră de astronomi, care, folosind telescopul spaţial Hubble, au reuşit să determine culoarea exactă a acelui corp ceresc.


Asemănările cu Terra se opresc însă aici: situată la o distanţă de 63 de ani-lumină de planeta noastră, în constelaţia Vulpea (Vulpiţa/ Vulpecula), această exoplanetă, denumită HD 189733b, este o uriaşă gazoasă, neospitalieră pentru viaţa terestră, aflată pe o orbită foarte apropiată de steaua ei.
Atmosfera ei schimbătoare este toridă, cu temperaturi de peste 1.000 de grade Celsius. Planeta este “măturată” de vânturi care suflă cu viteze de peste 7.000 de kilometri pe oră, potrivit unui comunicat al Agenţiei Spaţiale Europene (ESA).
HD 189733b este una dintre exoplanetele cele mai apropiate de Terra, care pot fi observate atunci când trece prin faţa stelei sale: în timpul acestui tranzit, planetele îşi imprimă semnătura pe lumina emisă de stelele lor, care este analizată cu ajutorul spectrografului.
HD 189733b a fost deja studiată în amănunt de Hubble şi de alte telescoape. Însă, pentru prima dată, graţie telescopului Hubble, astronomii coordonaţi de Frédéric Pont de la Universitatea Exeter din Marea Britanie, au putut să determine culoarea unei planete din afara Sistemului Solar.
Pentru a-i determina culoarea, cercetătorii au măsurat cantitatea de lumină reflectată de suprafaţa HD 189733b, o proprietate numită albedo.
Măsurarea culorii "reprezintă o veritabilă premieră", a subliniat Frédéric Pont, citat în comunicatul emis de ESA. "Astfel, putem să ne imaginăm cu ce ar putea să semene această planetă, dacă am fi în măsură să o privim direct".

Planeta HD 189733b (simulare)

Culoarea albastră a planetei nu provine însă de la reflexia unui ocean tropical. Ea este cauzată de o atmosferă ceţoasă şi turbulentă, compusă în principal din hidrogen şi încărcată cu particule de silicat, care difuzează o lumină albastră.
Observaţiile anterioare care au utilizat metode diferite, au indicat deja prezenţa unei lumini albastre pe acea planetă, însă observaţiile recente realizate de Hubble, descrise în revista Astrophysical Journal Letters, au confirmat această ipoteză.
“Este dificil să ştii cu exactitate ceea ce cauzează culoarea atmosferei unei planete, chiar şi pentru planetele din Sistemul Solar“, a declarat Frédéric Pont. “Însă aceste observaţii noi au adăugat o piesă de puzzle despre natura şi atmosfera planetei HD 189733b. Am alcătuit treptat o imagine mai complexă a acestei planete exotice“, a adăugat el.
HD 189733b este o exoplanetă de tipul “Jupiter-cald”. Planetele de tipul “Jupiter-cald” sunt planete uriaşe gazoase care orbitează foarte aproape de stelele lor. HD 189733b se află foarte aproape de steaua ei, la o distanţă de 30 de ori mai mică decât distanţa dintre Soare şi Terra. Chiar şi Mercur, cea mai apropiată planetă de Soare din Sistemul Solar, se află la o distanţă de 10 ori mai mare.
HD 189733b parcurge un ocol complet în jurul stelei sale în 53 de ore, şi este de aproximativ 10% mai mare decât Jupiter.


Surse: descopera.ro, The INDEPENDENT