Am zis ca parca o aud pe mama, nu ca mama nu ar fi avut dreptate sau alte cele. Obisnuia sa repete ca ce imi trebuie toate distractiile cu pricina dar mama mereu m'a ascultat, am ajuns mereu la un compromis gen de luni pana vineri acasa citit/invatat iar la sf de saptamana faci ce vrei atata cat stiu unde, cat si cu cine esti... iar pt mine, mama, este si a fost cea mai buna prietena a mea. Nu mai interpretati vorbe.
Ce ma socheaza la unele raspunsuri este desconsideratia totala pt un adolescent. E ca si cum i'ai spune ca nu stie nimic, e prost, asculta parintii ca stiu mai bine. Ce conteaza ce e de fapt in sufletul adolescentului? Mama lor de derbedei fara respect...
Ana, incearca sa discuti cu parintii tai, sa le castigi increderea. Nu te astepta sa te asculte din prima, exista sansa sa nu o faca. Da'le putin timp sa asimileze faptul ca nu mai ai 2 ani.
Pe de alta parte, si tu trebuie sa fi pregatita sa iti asumi greselile pe care le'ai facut, criticile din partea lor. Ca la urma urmei nimeni nu e perfect. Incearca sa lasi la o parte supararea si sa stati toti 3 la o discutie. Sa nu iti fie teama sa spui "iarta'ma" sau sa iti asumi responsabilitatea pt greselile trecute/prezente. Pentru ca, sa recunoastem, cand exista un conflict ambele parti au dreptatea lor. Incearca sa intelegi si punctul parintilor tai de vedere. Eu cred ca si eu vor incerca sa te inteleaga pe tine daca discutati calm, fara reprosuri. Incearca sa le spui deschis "m'am simtit ranita atunci cand...", "am fost foarte suparata atunci cand...". Comunicarea e cheia. De multe ori oamenii nici nu realizeaza ca pot rani spunand sau facand un lucru. Asa ca trebuie sa le spunem.
Calm... si nu mai fuma :cry:
ps: joannahart, daca am petrecut in adolescenta te astepti sa fiu o persoana ratata? Nu sunt, spre dezamagirea ta.