Tirania lui "buna ziua"

[temporar 44]

V-amintiti cum in copilarie ati fost educati sa spuneti buna ziua vecinilor de pe scara, profesorilor la scoala etc ca cica asa-i politicos? In scoala eu una ma simteam inconfortabil facand asta: buna ziua, buna-ziua, buna ziua de cate ori treceam pe holul scolii si ma intersectam cu profesori. La fel in timpul meu liber in oras cand ma intersectam cu ei.

 

Culmea e ca in familia mea de origine, in casa parintilor mei, crescusem fara constrangerea de a spune "buna ziua" si ma simteam in largul meu cu asta. In casa parintilor mei nu ne spuneam "buna ziua" sau "buna dimineata" etc cand ne intalneam dimineata in bucatarie sau cand veneau parintii de la serviciu sau noi de afara. Asa a fost ani buni pana cand, de o vreme, maicamea cand o apucau pandaliile incepuse sa aiba pretentii de-astea: "De azi inainte sa va duceti sa-i spuneti buna ziua lui tata cand vine de la serviciu"; "cand va treziti sa va duceti sa-i spuneti buna dimineata lui tata". Exact ce o determinase sa-nceapa cu pretentiile de "buna ziua" nu imi dau seama, desi pot specula din cateva indicii pe care le dezvaluise: de vreo doua ori mentionase ca "asa traiesc oamenii normali in casele lor" si voia de acum sa fie si la noi la fel. Observati ca in acelasi timp taica-meu, din motive numai de el stiute, nu ne cerea asta direct, ci prin intermediul maicamii. Sub aceasta constrangere eu si soramea de supuneam comenzii si mergeam la tata si, punand o mutra pleostita ii spuneam "buunaa zeeeua." Continuam si a doua zi, dupa care "uitam" ;-)

 

Mai tarziu am impartit locuinta cu altii (eram cazati cate 4 in camerele de camin la facultate in ro, apoi cand am dat dracu facultatea si am emigrat, am inchiriat o vreme o camera intr-o casa cu altii in care aveam bucataria, baia si livingul la comun). Dupa scurta vreme nu imi salutam colegii de camera/casa dar ma conformam la a raspunde la salutul lor, desi mi se parea ridicola toata situatia. La un moment dat una din colegele de camera ma confrunta intepat "Nu ne mai salutam?". N-am stiut ce sa-i raspund atunci, fiindca aveam abilitatile de aparare verbala foarte putin dezvoltate (imi fusesera ciuntite rau din mediul agresor familial si scolar)... pe parcursul a cateva luni agresiunea individei asupra mea a escaladat pana cand n-am mai putut suporta tensiunea (nu stiam sa ma apar din cauza programarii parentale pe care o primisem) si am plecat (imi dadusem seama in mod corect ca n-am nevoie sa casig in competitia cu ea!). Mai tarziu in casa pe care am impartit-o cu altii in fiecare dimineata cand ne intalneam in bucatarie ma salutau, eu raspundeam. Primele zile m-am simtit confortabil si normal, apoi datorita repetitiei zi de zi am inceput sa simt iar acelasi disconfort vechi. Era unul care ma saluta chiar si de mai multe ori pe zi de cate ori ne intalneam pana i-am spus direct ca o data pe zi mi-ajunge. N-am avut increderea in sine pentru a-i spune insa ca as prefera sa ma lipsesc chiar si de acea o data pe zi.

 

Ideea la mine a fost de fiecare data ca doar nu sunt musafir in propria locuinta si nu am obligatia sa salut! Sunt in propria casa si vreau sa ma simt confortabil, stapana in spatiul meu privat.

 

Eu interpretez cele intamplate astfel: salutul are semnificatie de recunoastere a existentei celeilalte persoane, si se ofera voluntar si spontan. In cazurile de mai sus relationarea fiind cu (si chiar intre) persoane imature, care joaca compulsiv in triunghiul agresiunii, carora le lipseste o identitate formata si increderea in sine, salutul a degenerat in stoarcere fortata a confirmarii de existenta pentru compensarea nesigurantei interioare.

 

As dori sa stiu daca ati avut si voi experiente similare si cum le interpretati.

Editat August 7, 2010 de temporar

[soogee 2866]

E un aspect important al "bunei educatii" cu care isi bat la cap copiii parintii anxiosi.

Parintii tai pe ce plan social erau? Aveau complexe? Veneau din mediul rural si se simteau nelolocul lor in oras?

In ce cartier traiau? Se simteau cumva mai jos social decat mediul? Era un cartier mai "elevat", cu "lume buna", mai spre "centru"?

Conteaza si astea. Conteaza daca ai crescut intr-o suburbie de case linistita, unde raporturile cu vecinii sunt mai calde, nu atat de formale.

Un parinte anxios isi poate obliga copilul sa respecte aceste conventii sociale doar pt ca el sa nu fie facut "de rusine" intre vecini, "oamenii seriosi" care i.-ar putea reprosa ca are un copil "prost crescut" (stii, madam, copilul tau nu saluta, ce e asa batos - intepaturi cu tinta)

Atunci parintele anxios se simte amenintat in calitatea lui de parinte "model" si ia masuri coercitive.

 

Mama a gresit cand v-a impus rece: "sa mergeti DE AZI - porunca- sa salutati pe tata"

Copiii au resimtit asta ca pe o impunere stupida si au reactionat cu ura si dezgust (la porunca).

Apoi deveniti adulti au probleme cu salutul.

Daca mama ar fi stiut sa faca trezirea de dimineata ca un fel de ritual cald al intalnirii copiilor cu tatal "hai sa-i ducem micul dejun, hai sa-l trezim cu o surpriza, hai sa-l batem cu perne si sa-i spunem Buna Ziua) atunci copiii ar fi facut asta cu toata dragostea.

 

E un simptom al educatiei reci, pe un fond de anxietate ascunsa, foarte bine ascunsa de catre parinte. Parintele nu va recunoaste nici fata de sine ca e a nxios, dar compenseaza prin aceste mici impuneri de autoritate, si nu se oboseste sa explice, sa investeasca simtaminte.

 

Mama ta nu a stiut sa-ti explice faptul ca daca vezi o persoana de mai multe ori pe zi nu trebuie sa o saluti de fiecare data (codul bunelor maniere spune ca ajunge prima data, apoi o usoara inclinare din cap cu contact vizual, eventual un suras sunt suficiente).

 

Refuzul tau de a saluta, greata de a saluta ca adult pe colegi poate veni din greata resimtita de copil demult fata de impunerea perceputa ca absurda si rece dpdv emotional.

 

NU vrei sa saluti formal cu conventia tip BUNA ZIUA acolo unde locuiesti, pt ca te simti acasa, nu musafir. E cu putinta. Dar un suras si o inclinare din cap, sau macar o prima fraza cu caldura pot substitui cu succes salutul formal, tipic.

Daca nu te simti in stare sa faci asta, caci nu simti nimic pt cineva, esti neutra, e doar o pesoana cu care locuiesti de nevoie? Incearca macar sa ai contact vizual si sa fii deschisa spre acea persoana in prima fraza adresata, caci asa nu vei escalada agresivitatea reciproca.

[Ninja2 75]

Prima data cand cineva m-a mustrat pe mine cu "buna ziua" era intr-o dupa-amiaza in fata blocului, eram cu cativa prieteni, a coborat un vecin si a zis ca eu niciodata nu salut ca restul copiilor, dupa o perioada am inceput sa salut si eu ca restul, mai des.

Parintii nu imi zic de salutat, nici daca n-am vorbit de mult cu ei nu zic nimic, tata m-a intrebat o data de ce nu-l salut cand ii deschid usa si cam atat.

Eu daca nu vreau sa salut pe cineva nu o fac, chiar daca e ciudata situatia, totusi ma simt obligat sa-l strang de mana daca o intinde dar tot nu-l salut daca nu vreau. De obicei salut oamenii macar o data, dar daca nu-mi place persoana, nu vreau sa vorbesc cu el/ea, sau m-a suparat nu il salut.

Nici eu nu pot zice ca stiu sa ma apar de insistente, agresiuni , bineinteles din cauza programarii parentale(sau asa prespun), dar unele lucruri nu le suport(ex. salut permanent).

Va intreaba cineva de ce nu salutati? ziceti ca nu vreti, eu asa zic si nu mi-a reprosat pana acum nimeni nimic.

Editat August 8, 2010 de Ninja2

[vesperala 17]

:)

 

Am avut zile

Editat August 8, 2010 de vesperala

[Azalee 734]

Si pentru mine ,,buna ziua " este ceva ce ofer-primesc , nici gand o corvoada :)

[Ninja2 75]

A pierdut odata un prieten un pariu si a trebuit sa salute toti mosii pe care-i intalnea in parc.

[Hypathia 2114]

Dar un suras si o inclinare din cap, sau macar o prima fraza cu caldura pot substitui cu succes salutul formal, tipic.

Daca nu te simti in stare sa faci asta, caci nu simti nimic pt cineva, esti neutra, e doar o pesoana cu care locuiesti de nevoie? Incearca macar sa ai contact vizual si sa fii deschisa spre acea persoana in prima fraza adresata, caci asa nu vei escalada agresivitatea reciproca.

Da, exact, un "ce faci?" sau "cum ai dormit?" sau "am facut cafea, vrei?" e poate mai usor de zis decat formalul "buna ziua" si deschid mai usor conversatia. Eu in copilarie imi salutam vecinii cu "saru' mana", ca si restul copiilor. Aproape toti vecinii raspundeau prin "Servus", in afara de taica-meu, care zicea "ciao", ceea ce era foarte amuzant pt prietenii mei de joaca. Era un vecin care nu raspundea deloc la salut, maica-mea mi-a zis sa nu ii mai zic nimic, dar eu tot ii ziceam pentru ca imi placea sa vad pe el ezitarea (sa imi raspunda sau nu). :roll: Intr-un final l-am tot bombardat cu "buna ziua" pana cand a ajuns sa imi raspunda prin niste mormaituri. :P

La scoala ziceam aproape cu pofta "buna ziua" cand imi intalneam profii pe coridoare. :)

In copilarie si pubertate imi salutam bunicii cu "ciao", dar prin liceu m-a apucat dintr-o data sa le zic (din nou cu pofta) "saru` mana", ceea ce le-a placut in mod deosebit! :D

Editat August 9, 2010 de Ligia1

[LongDistanceRunner 18]

Cei care evita saluturile , cred ca o fac din lipsa sentimentului social.Eu de asta evit de sa ii salut pe altii.Sa ii salut ar insemna sa intru in contact cu ei ceea ce ma pune in dificultate.

[Hypathia 2114]

Cei care evita saluturile , cred ca o fac din lipsa sentimentului social.Eu de asta evit de sa ii salut pe altii.Sa ii salut ar insemna sa intru in contact cu ei ceea ce ma pune in dificultate.

sau o fac din nesiguranta de sine.

[LongDistanceRunner 18]

Pai cele doua merg mana in mana.