România
Roportal.ro

gargbird

Început de gargbird, Vin 6 aug 2010 · 1.739 răspunsuri · 189.440 vizualizări

Cezara62.795 mesaje#1481

L’acédie d’une éponge et ses réflexions sotériologiques 

Ce qui pourrit nourrit mes chimères 

Chimères nouées à une effroyable joyeuse automne éphémère 

Zénith d’un brin d’herbe qui hier poussait et aujourd’hui succombe

Dans le givre pesant qui me semble être un ogre. 

Je viens de m’effrayer de nouveau de la volition que j’ai perdue, 

Ma raison m’octroie de moins en moins la défense contre les sens corrompus, 

Flâner à travers les vagues d’une mer sèche 

Me fait songer à l’abondance de la première pêche 

Pêcher c’est un péché, c’est bien trouver l’assonance,  

Mais à quoi bon penser à l’abondance de celle-ci, du temps qu’on appartient à l’indolence ? 

On voit comme l’indolence de la Providence fait jaillir l’aube du faubourg paresseux,

En réveillant soudain les travailleurs sommeilleux 

Qui laissent tomber de leurs lits les pouces horrifiques 

Horrifiques comme mon sourire d’après le Grand Rêve, un de plus sordide et caustique, 

Incomparable aux autres et qui trahit une tristesse infinie 

Qui dans le plan terrestre ne pourrait être complétement accomplie. 

J’ai peut-être désiré finir avec le rythme cyclothymique 

Celui qui me fait sentir comme une éponge dans un tombeau maritime 

C’est moi, la maîtresse d’un infini d’accalmie, inanimé, qui la mer saillit 

D’une passion ardente du chagrin qui récuse l’instant et son anomalie 

Je me suis heurté à la vie, ou au rêve de la vie, quand le tombeau a été largement ouvert 

Par la mer mousseuse et extrêmement furieuse, ainsi a commencé mon mouvement d’inertie 

Avec fausse acribie j’ai absorbé toute l’eau que j’ai cru pouvoir tenir dans mes pores entrouverts 

Sans réfléchir d’avance que mon impulse, mon collapsus de poltronnerie contre la vie 

Me fera un jour affranchir les limites de l’écœurement 

Un jour je tiendrai dans les bras l’âme impie, toute noircie, 

Et je crierai ver le Ciel, défiant Dieu, je crierai hautement, 

Car dans mon âme et dans mes reins impies d’éponge cyclothymique il apparaitra une tendre méfiance, 

Amalgamée à un désir véritable de ressusciter l’au-delà, pas connaître la défaillance, 

L’écrin cauchemardesque, piège troublante de l’inconnu, 

Duquel je fais involontairement du lyrisme nocturne impromptu, 

Se remplit de nouveau de l’eau, mais moi écœurée je dis : « j’en ai assez ! »

En me rendant compte que l’eau absorbé avec tant de cupidité ne me laissera vivre pour l’éternité l’au-delà

Les pensées de la liberté, les pensées d’un anachorète pour lequel la vie est plus facile et à la fois plus difficile à apprivoiser

Elles m’inondent le cerveau, je lutte de nouveau de cette fois-ci contre l’inertie, 

La plume se sublime sur le papier, tout se brise, moi aussi je suis écrasée, 

Mon écrin grince sourdement et m’éloigne de l’acédie , 

J’ai sondé dans cet état pour revenir à un état plus réel, l’onirique, 

Pour que puis je retourne aux mains nues à la profondeur de la réalité illégitime 

Crois-je vraiment dans cette illégitimité tellurique ? 

Ou j’ai l’idée d’une mauvaise blague blasphématoire que Dieu ait pris beaucoup de soporifiques ? 

Beaucoup plus que moi, hélas, l’enfer, zutisme, dadaisme, j’ai gâché tout le poème et j’ai une souffrance paralytique 

Le zénith du brin d’herbe me quitte étrangeremènent, mais il commence le nadir d’une nouvelle forme de souffrance, 

Souffrance qui maintenant connait l’ecstasys, dichotomie orageuse de la valence cognitive et de ces éternels sens

Qui chantent les malentendues de quelques espèces de je m’en fichisme 

Contre le dernier instant qui est devenu passé, je vais m’arrêter 

J’en ai marre, en effet, tout est devenu truisme…

Cezara62.795 mesaje#1482

Umbrela albastră 


 

Desfată clipa c-o umbră de veac, 

Sau dănțuiește c-o umbrelă albastră, 

Pe masă ! 

De ce să fim triști, critici, autocritici, când, 

Peste decade, sigur, tenebrele peste pleoape o să se lase? 

Tenebre eterne, eterne, dar mie de ce să-mi pese? 

Dacă la viață ne gândim prea mult, 

Ajungem ca un teolog bătrân, gârbovit și nebun, 

Care dănțuiește singur pe masă, 

Fără umbrelă albastră. 

Anodin habotnic surghiun...

Cezara62.795 mesaje#1483

Mormântul cu azalee a comis deicid 



 

Ascult atent cum o drâmbă se unește de-o umbră, 

Ascult și nu-mi vine a crede, 

Parcă ieri eram un simulacru-n sicriu, rânced,  și cu fața strâmbă, 

Un strigoi ce n-a dăinuit, dar în ce-ți redau, complet nu te-ncrede. 

Dumnezeu m-a uitat, căci l-am sfidat, 

Doborât de-un gând nemernic l-am dezis alaltăieri, 

De aceea vă relatez cum am ajuns ieri, 

Într-un clarobscur mormânt, cu azalee presărat. 

Universurile versurilor armonios se strecoară, 

Peste jurământul existențial pe care Dumnezeu poate că mi l-a impus. 

Îngerii cronofagi mă adumbresc, încetul cu încetul mă omoară, 

Cum aș putea să ajung pentru divinitate un individ credincios, chiar supus? 

Apoi,  reîncepe drâmba să se audă, de astă dată, c-un sunet discordant, 

Tac, știu c-al meu comportament închis de-un sicriu, dar debordant, 

Poate s-ajungă la-mplitudini fenomenale, 

Simple consimilitudini cu comportamentele primordiale. 

Dar când, abia ieșită din sicriu, reneg tot ce-i necredință. 

Mă căiesc, deși nu pot să iert necunoașterea, 

E în van, nu pot să-i fiu umilă,  nici cu supraomenească silință, 

Am comis deicid, desfigurată mi-a rămas această ființă. 

Am prihănit tot ce-a fost firesc, cenușa păcatelor s-a răspândit, 

Învăluind și veselia umanității, la ce bun s-o fi acuzat? 

Și eu voi fi un om vesel și prin urmare osândit, 

Care blasfemator va cânta tropare din drâmbă, un diavol umilit...

Azaleele m-au aruncat : ,, E târziu în mai, 

Trebuie să pleci departe, citește Baudelaire, de preferi Voltaire, 

Șlefuiește-ți al tău rudimentar grai,

După vei vedea dacă cugetul necredincios și tern va râmâne aspru și etern! ˝

Cezara62.795 mesaje#1484

Paralelism aproape perfect



 

Șine ferate vechi și ruginite, 

Paralelilsm aproape perfect, 

Poetul pustnic își face intrare-n regrete, 

Și-și amintește că simțămintele sale au fost un potop imperfect. 

O pană de corb pe calea ferată, 

O pană de corb și doar atât, 

Întorcându-se la Poe, poet ce altădată,

Construise din reminescențe o viață prădată,

De realitate…

Pustnicul își oprește gândul de la consimilitudini, 

Acum e doar cu el, cu pana, și șina de fier, 

Se-ntrece-n speranțe ce i-ar aduce vicisitudini, 

Dar brusc își aduce aminte că aici toate pier. 

Mai e transformare, mai e Providență ? 

Ce-ar transforma în perfect și șina de fier ? 

Ce i-ar reda corbului pana, poate-a sa telurică existență, 

Si ar reda tristețea nețărmuită  celor care veșnic nu vor pier ? 

Și-și mai spune-n sine :  ,,Am pierdut ultimul tren˝

Cezara62.795 mesaje#1485

Anima 


 

În exil mă simt grandoman, 

Sau poate că apartența la un teritoriu

Îmi crează impresia de banal, 

Devastez ce nu pot să cunosc, sunt cuceritor notoriu, 

De existența-mi fadă pe care...o colorez extravagant. 

Totuși realist, fiindcă odată am fost, 

Candidă, cu spirit gregar, 

Umplut de amar, 

De ceea ce nu îmi era posibil să cunosc. 

Dar acum încerc, cu timpanul pendulând confuz, 

Care nu distinge întotdeauna frecvențe de calitate, e încă imatur, 

E bântuit de vorbe anodine, muzici și șoapte angelice, 

Nu ascultă însă cotidianul, se  cufundă-n somn pur, 

Intră sinestezic în lumea unor forme sferice, 

Timpanul mi s-a tâmpit, fapt inedit, 

Sau poate așa percepe sufletul. 

Ca o sferă plutitoare printre roiuri de albine, 

Ce-n zadar scutură din aripi să le libereze de sulfine. 

Melania1.346 mesaje#1486
Cezara6 a scris:

Herr Garg, servesc o cafea cu tine cu cea mai mare onoare. 

Asta cu ''sa fie că la toți ceilalti'' să ''fii că toți ceilalți'', a orchestrat timp mult peste mine. Dar spiritul meu rebel, luciferic (nah, sunt mai satanista decât tine), M-a făcut să repudiez tot ce suna in acel fel. A fost o lupta grea, ce-i drept, n-am putut încă de când călăream curcani sa lupta contra valurilor de acest fel, dar când s-a pavat întru totul conștiința, am izbutit de foarte multe ori cu succes. 

Acesta a fost și sfârșitul și începutul. 

Membrii familiei mele, cu spirite destul de gregare, rutinați, viciați, infestați cu microbul social, au obiectat întotdeauna modul meu de a fi, care te asigur, nu a fost extrem de greu de înțeles și extravagant. 

Să încerc să îți dau un exemplu: De ce să stai să înveți, te prostește atâta carte? Lăsa că te mărit eu cu un baiet tare bun dintr-un sat de după dealuri, o să fii și tu în rândul lumii. (Tata) Aveam 14 ani, iată că nu sunt in rândul lumii, nu am 4 copii și al cincilea pe drum, și intentat proces de divorț. 

După ce am terminat Masterul, individul patern, mi-a zis: ori vii și te angajezi la fabrica de ceaiuri din urbea noastră, ori vii în cătunul meu și te măriți. Vaaaleleu ce supărare a fost că n-am făcut nici una dintre cele 2. 

Nu știu de ce mi-am amintit chestiile astea abonimabile, ideea e că le tratez cu je m'en fichisme. Ce spune individul patern, nu există pentru mine. 

E ok, o să-l hrănesc cu lingurița când va fi paralizat de la AVC, de mai sta mult pe la Stânișoara și bea pufoaica aia la 1 leu-3 litri, dar să-l ascult, nu. N-am ce asculta de la el, are de cel puțin 20 de ani, că sa nu zic 25, alcool în sânge. 

De-ar fi fost numai tata problema...

Dar eu, știi , am mai povestit, dar nu face rău să mai scriu, atât timp cât am depășit problema, să scriu că am trăit într-o bula de sticla. Dar ghici ce? Tot dictată de ceilalți. 

Era o tragedie când luăm cate un 8 la matematica. Se dorea să ajung doftor. Numai biologia îmi plăcea, in rest aveam alergie la științele pozitiviste. Deh, nu am mintea de acum. Bunic-meu, un politician rural pe timpul comunismului, director de spital al târgului despre care vorbim, (era economist, făcuse blestemata aia de Faculta de la București, Stefan Gheorghiu), ,, homo universalis'', cum îl consider eu (vorbea despre Marx,Engel, până la subiecte despre mașini de calcul, calculatoare, androizi, extratereștrii, Dumnezeu, șlefuia in lemn tot felul de jucării, îmi plăcea să stau iarna in atelierul său. Făcea dulapuri, cuiere, scaune, mese, repara ghete, activități agricole, conducea, povestea într-un mod acaparant despre întâmplările copilăriei lui, despre al II război mondial, juca șah, chiar și cu Pentiumul meu 2 pe care l-am avut în clasa a II-a, declama din Eminescu, Minulescu, Arghezi,Topârceanu Coșbuc, ma mai ajuta cu desenarea unei celule, probleme de fizica, de chimie, etc. Înainte să treacă acolo unde credem că este ceva , dar nu se știe ce, a fost nevoit să stea numai în casă. Asta după embolia pulmonara pe care a avut-o în apropierea Crăciunului, 2013, in urma căreia a supraviețuit dar s-a stins câteva luni mai târziu din cauza cancerului la stomac, la vârsta de 78 de ani. In fine...voiam să spun că atunci am făcut rost de o culegere de matematica pt profil real, de cl.a 12-a. Ce făcea omul toată ziua? Se distra rezolvând exerciții. 

A fost puțin și el influențat de ce credeau ceilalți că deh, fiind o autoritate a sătenilor se gândea: Pai daca eu n-o sa cresc oi, ce-o să zică Aniculaiesei P, cel care o ține pe Maricica lu'Vadana, sora Marghioalei lui Prihană?

Dar i s-au mai dus frica aceea, bunica-mea, in schimb a rămas pe poziție. Și eu și până în ziua de azi. 

Iar eu nu sunt medic, nici macar asistenta medicala, c'est la faute à Voltaire 

Tu esti Arta pe picioare.

Cezara62.795 mesaje#1487

Gargbird, azi din cauza ta, privind cimitirul din T, talentul a început din nou să mă tortureze cumplit. 

Iată, că avem ceva in comun, strămoși internați în eternitate in cimitirul Tâmpești. 

gargbird6.308 mesaje#1489

Părerea mea e că Djokovic s-a supărat ca văcarul pe sat. 

Și am mai observat un lucru, extrem de îngrijorător, după umila mea părere: în lipsa unor lideri reali, oamenii tind să urmeze următoarea opțiune, și anume pe cei vizibili, aleși pe criterii subiective, cum ar fi succesul personal (Djokovic, Trump) sau discursul gol de conținut și semidoct spre paranoid, dar extrem de agresiv (Piperea, Simion, Șoșoacă).

Eu mă consider undeva în clasa de mijloc, dacă o mai exista așa ceva. Sunt deschis la dialog, încerc să accept opțiunile celorlalți, cel puțin atâta timp cât nu sunt atacat în mod direct.

E o rețetă de succes, cel puțin pentru mine. Spre dezamăgirea unora, duc o viață nesimțit de bună, din multe puncte de vedere, mulțumesc în fiecare zi divinității pentru asta și consider că am făcut alegeri bune în viață, cel puțin până acum.

@Fiero a postat pe forum un citat din Gheorghe Piperea. Recunosc, spre mândria mea, că nu auzisem înainte de acest personaj, pentru că relația mea cu facebook-ul sau cu televizorul este ca a lui Voltaire cu Dumnezeu. Întrebat fiind dacă crede în Dumnezeu, Voltaire a răspuns: ne cunoaștem, dar nu ne salutăm.

Mie îmi place să polemizez și o fac adesea în cercul meu de prieteni (da, am și prieteni, incredibil!), dar în momentul în care observ că argumentele s-au terminat, pentru mine s-a terminat și polemica, așa că o dau pe glumă, schimb subiectul sau pur și simplu mă ridic și plec.

Așa că nu pot să dau credibilitate unor indivizi cum ar fi acest Piperea, care folosește, în loc de argumente, cuvinte ca "vakseenați", "plandemie" și alte definiții peiorative. Acestea nu sunt argumente, ci frustrări. Sunt copilării pe care eu nu pot să le iau în serios. Acest domn Piperea procedează exact ca un copil care a pierdut la șotron și pleacă acasă, nu înainte de a-l felicita pe câștigător: "grasule!", "chiorule!", "ochelaristule!". Iar celelalte "argumente" nu sunt altceva decât o înșiruire haotică a unor teorii bombastice luate de pe internet și adaptate conform frământărilor interioare ale individului.

Repet, aceasta e doar părerea mea și sunt foarte conștient că s-ar putea să greșesc, dar vorbesc în virtutea dreptului meu la exprimare, așa că nu aruncați cu ouă. 

Revenind la Piperea, George Simion, Șoșoacă și alții asemenea, probabil că e timpul acestor indivizi să iasă la rampă, in această lume muribundă în care trăim. Atât a rămas, atât se mai poate. Semințele extremismului au început să rodească din nou și tulpinile lui se întind ca niște plante agățătoare, cu mare priză la publicul care crede că ura este un sentiment eliberator, nu distructiv. 

Ca o concluzie, când privesc spre lumea în care trăim azi, parcă aș citi "Procesul" lui Kafka și "Împăratul muștelor" de Golding în același timp.

Uneori am un sentiment de invidie față de animale, în special față de pisici. Poate să se dărâme lumea, lor nu le pasă.

Vorba poetului:

"La fântână, un cotoi

Falnic coada-și scutură;

Își tot linge câte-un coi

Și se cacă-n ciutură." 

← Înapoi la Intrebari pentru [user] si topicuri despre [user]