Incercati sa scoateti din spiritualitate orice afirmatie care face apel la credinta si sa ramana numai ceea ce e concret, real, practic.
De pilda: fac urmatorul ritual ca asa e bine sa cinstim marile spirite, ca asa au lasat stramosii, sau afirmatiile cu iadul, cu viata dupa moarte, cu raiul, cu spiritul divin care incarca bateria spirituala, cu ki, cu venerarea de zeitati, cu cinstirea de guruşi, cu nirvana care nu se stie prea bine ce e, cu invocari ale spiritelor, cu contacte cu spiritele, fratii cosmici, entitati evoluate, cu larve, ritualuri de magie alba, egregori, spirite pazitoare, gardieni celesti, tot felul de energii cosmice cu care intri in cuplaj, etc etc.
Ce ramane? Meditatie? Dar asta fac si eu zilnic, si pentru asta nu ma cred iluminat.
Trebuie sa fac binele numai daca intru in contact cu nu stiu ce spirit divin? Singur, prin etica, nu pot? Dar de ce trebuie eu sa am incredere intr-un spirit dubios, care nu stie prea bine cine e, ca nu s.-a prezentat, si nu stim nimic despre el, ce mananca, ce secreta, ce excreta, cu ce se ocupa, daca are tulburari mentale de la atata evolutie sau nu, cum isi alunga plictiseala, daca nu cumva se joaca cu noi, daca nu cumva suntem animale de companie pt el iar suferinta noastra e un film bun de alungat plictiseala pt el.
Sa ramana numai dezvoltarea personala, introspectia, calmul, autodepasirea, optimizarea, largirea orizonturilor, continua evoluare interioara, traitul in prezent, renuntarea la atasament, renuntarea la cramponarea de trecut, indiferenta fata de viitorul nesigur, sa ramana echilibrul si pacea psihicului (sau spiritului cum ii ziceti voi).
Ok. Nu asta face si o psihologie orientata spre dezvoltare personala? Si atunci la ce mai serveste toata increngatura de spirite si invocatii si venerari de zei si afterlife-uri?
