Început de Athlone, Dum 18 iul 2010 · 259 răspunsuri · 29.356 vizualizări
zanapadurilor a scris:Unii barbati - nu spun toti! - au senzatia ca simplul fapt ca o femeie ii este sotie inseamna ca are o menajera pe gratis, o bucatareasa pe gratis si cand are chef, o prostituata ... pe gratis. Vine domnul acasa si incepe controlul... Cum e sters praful, cum e aspirat covorul, cum e spalata vana, cum e mancarea din oala, cum ...
Ce Talibani. 
zanapadurilor a scris:Nu stii ce se ascunde dincolo de aparenta unui om blajin si amabil... Doar atunci cand traiesti sub acelasi acoperis ... afli.
Foarte corect. Doar ca nu te pune nimeni sa stai. Aici apare cretineala feminina, odata cu acceptarea acestei situatii.
zanapadurilor a scris:Da, cretinele astea sunt oameni care nu aveau cum sa anticipeze ceea ce se ascunde dincolo de masca,
De acord. Nu toate au ochiul format. Dar odata ce au vazut ce se ascunde in spatele domnului Perfect, nu au nicio scuza ca au acceptat sa ramana alaturi de el.
zanapadurilor a scris:cretinele astea lupta inclusiv cu opinia publica, subjugata de farmecul sociopatului in cauza...
Ele nu trebuie sa convinga opinia publica. E suficient sa dispara din acea relatie. Nu trebuie sa dea explicatii nimanui.
Cea mai mare prostie este sa lasi un om sa iti fure viata. "Hotii de ani" fac ceea ce fac ... pentru ca ... pot. Nu vorbesc asa, din carti, ci stiu exact ceea ce spun. Din pacate, abuzatorii au un "talent" nativ in a inchide portitele de iesire. Pornind de la dezavantajele de moment ale partenerului de viata, oricare ar fi ele, ei construiesc adevarate ziduri nevazute intre partener si ... libertate. E greu de inteles de ce suporta, de ce accepta. In primul rand daca reusesti sa infunti tiranul, realizezi - dupa ce ti-ai recastigat libertatea si identitatea, ca el e marunt, marunt, ca asemeni unui monstru se hraneste cu teama. Teama si deznadejdea ta il fac sa se simta puternic. Cat de infect trebuie sa fii pentru a iti construi o identitate incercand sa anulezi ... alta?
Oamenii se asteapta sa recunoasca un om care seamana nefericire in jurul sau. Se asteapta sa citeasca pe chipul sau, in gesturile sale. Dar, exista si acea categorie de "calai" care se ascund dincolo de un chip placut, de un zambet amabil, de o vorba domoala, de o aparenta serioasa. Acestia sunt cei mai periculosi, ei nu sunt violenti fizic, abuzul lor va fi psihic, subtil, treptat, pe care nu il sesizezi decat in ani, pentru ca nu e insotit de violenta fizica.
Evident ca nu conteaza opinia publica. Doar ca uneori situatia e de-a dreptul halucinanta, iar gandul ca nimeni nu ar intelege si nici macar nu banuieste adevarul, te insingureaza si te ingroapa si mai adanc. Dar, repet, solutia e mult mai simpla. Un "la revedere" ferm, fara explicatii si fara regrete.
cunosc si eu tipul asta de oameni. nimic din ce faci nu e suficient de bun pentru ei, gasesc vesnic motive de nemultumire si de critica, mergand pana la a te umili cu nonsalanta (cand te astepti mai putin, oricand le surade lor, pentru ca au asta in sange, este felul lor de a castiga importanta in proprii ochi, speculand cele mai mici greseli sau slabiciuni). cel mai bun comportament cu asa oameni este ignorarea lor si atitudinea zen orice ar spune sau face. cu oameni de piatra sa fii de fier. sa nu te bazezi pe ei, nici la bine nici la greu, ii tratezi ca pe niste straini desavarsiti. asta si sunt de fapt, niste zombi printre noi.
cine se invinovateste pentru ca a atras o astfel de creatura, sau a fost atras de ea intr-o capcana, face o mare greseala. nu merita sa ai nici cel mai mic proces de constiinta pentru astfel de fiinte, fiindca ei pe acest gen de sentimente pe care ti le inoculeaza isi bazeaza puterea si isi trag seva.
zanapadurilor a scris:E greu de inteles de ce suporta, de ce accepta.
Eu cred ca unele dezvolta un atasamanent bolnav fata de agresor, altele sunt pur si simplu femei slabe, altele or fi masochiste, altele poate asa cred ca-i dragostea. Si probabil mai sunt motive care sa justifice aceasta acceptare. Dar exista si femei care nu accepta situatia, dar nu au incotro, trebuie sa rabde si sa ramana in relatie. Uneori situatia e atat de complicata, mai ales cand exista si copii, incat din doua rele, femeile sunt nevoite sa aleagav raul cel mai mic. Adica traiul mai departe langa o astfel de persoana. Desi eu sunt convinsa ca odata ce vrei sa parasesti o relatie care iti face rau, in care nu esti fericita, mai devreme sau mai tarziu, apar portitele de iesire.
zanapadurilor a scris:Acestia sunt cei mai periculosi, ei nu sunt violenti fizic, abuzul lor va fi psihic, subtil, treptat, pe care nu il sesizezi decat in ani, pentru ca nu e insotit de violenta fizica.
Subscriu. :)
zanapadurilor a scris:Evident ca nu conteaza opinia publica. Doar ca uneori situatia e de-a dreptul halucinanta, iar gandul ca nimeni nu ar intelege si nici macar nu banuieste adevarul, te insingureaza si te ingroapa si mai adanc.
Am cunoscut si eu un astfel de specimen. Era persoana publica. Si este inca, ca n-a parcat. Cand am incercat sa spun cuiva cat e de dubios si paranoic individul , s-a uitat la mine ca la amenda. M-a intrebat daca ma simt bine, ca respectivul e un extraordinar de nemaipomenit si nemaiintalnit. Un dulcic fara pereche..
Melissa Rebeca a scris:Eu cred ca unele dezvolta un atasamanent bolnav fata de agresor, altele sunt pur si simplu femei slabe, altele or fi masochiste, altele poate asa cred ca-i dragostea. Si probabil mai sunt motive care sa justifice aceasta acceptare. Dar exista si femei care nu accepta situatia, dar nu au incotro, trebuie sa rabde si sa ramana in relatie. Uneori situatia e atat de complicata, mai ales cand exista si copii, incat din doua rele, femeile sunt nevoite sa aleagav raul cel mai mic. Adica traiul mai departe langa o astfel de persoana. Desi eu sunt convinsa ca odata ce vrei sa parasesti o relatie care iti face rau, in care nu esti fericita, mai devreme sau mai tarziu, apar portitele de iesire.
Subscriu. :)
Am cunoscut si eu un astfel de specimen. Era persoana publica. Si este inca, ca n-a parcat. Cand am incercat sa spun cuiva cat e de dubios si paranoic individul , s-a uitat la mine ca la amenda.
Eu am divortat dupa aproape 11 ani de casnicie de "Omul perfect". Am avut si am de suportat privirile uluite ale populatiei feminine din parcul copiilor, care il adorau, pentru ca il vedeau cu copilul in parc. Frumos, elegant, mereu politicos, vorbind bland, cu un aer intelectual. Mamicile efectiv isi urau sotii de cate ori il vedeau in parc, adica aproape zilnic. Se intrebau de ce in ultimii ani mamica nu vine, ce inconstienta e aia care il lasa pe ravnitul femeilor singur si nepazit. Nimeni nu stia adevarul meu.
Ne-am cunoscut pe strada, in 2000. Ne-am intors unul dupa altul, doi tineri frumosi, de 24 de ani. In trei luni ne casatoream. Credeam ca e destin, tarziu am inteles ca intamplarea de a cunoaste un om nu inseamna destin, noi ii dam aceasta conotatie, pentru a ne justifica propriile slabiciuni. Era diferit de ceilalti baieti. Inalt, suplu, cu un aer intelectual, fin. Nu umbla dupa alte femei, nu bea, nu fuma, nu injura, adora sa faca curatenie si isi dorea o familie. Ce femeie ar putea sa ii reziste? Apoi insa a inceput calvarul meu. Era intr-o nemultumire permanenta, subtila insa. Nu ma injura, nu ma batea, doar sugera fin cat de grozav e el si cat de lipsita de importanta sunt eu. Tot ceea ce facea el era senzational. De la ceea ce facea la lucru si pana la faptul ca ducea gunoiul. Tot ceea ce facea in casa era o mare favoare facuta ... mie. Imi repeta periodic ce norocoasa sunt eu ca am intalnit un baiat ca el. Se lauda pretutindeni cu mine. Cea mai frumoasa, cea mai desteapta, cea mai cuminte. Dar, acasa era intr-o continua nemultumire. Orice faceam in casa, nu era nici suficient, nici bine. Alte femei faceau sigur mai mult. Ma intreba daca ma cred printesa, daca doresc menajera. Cand am ramas fara serviciu - eram consilier juridic la o firma care s-a privatizat - a inceput sa prinda si mai mare putere. Totul parea in favoarea sa. Se simtea puternic. Imi repeta zilnic ca nu caut serviciu suficient de mult, ca el ar merge din usa in usa, ca sunt comoda, lenesa, dezinteresata. De cate ori aveam un interviu, facea un scandal monstru inainte. Plecam ravasita, plansa. Apoi imi spunea:"peste cincizeci de ani cand ai sa iti gasesti serviciu...". Am ramas insarcinata si cam la un an dupa ce am ramas fara serviciu am nascut fetita. Eram o femeie fara serviciu cu un nou nascut. Era intr-o eterna nemultumire. Fetita era fff activa. Venea mama sa ma ajute, in sensul ca statea cu mine, sa pot merge in piata, sa fac curatenie sa gatesc, iar ea sa supravegheze copilul in acest timp. Cand venea el acasa, la ora 17, eu eram epuizata. Si imi spunea ca ma gaseste in varful patului, ca ar trebui sa puna camere video, sa vada ce fac doua femei cu un copil, toata ziua. Pana cand fetita a avut 2 ani, ieseam zilnic impreuna, toti trei. Cand a inceput fetita sa umble, a inceput alt cosmar. A inceput sa faca cu ea tot felul de antrenamente, prin parc. El este cadru militar. Nimic din ceea ce spuneam eu nu conta. Era singurul copil de un an si sapte luni care se dadea pe topoganul urias, din parc. Inima mea era cat un purice cand trecea un copil mare pe langa ea. Ii spuneam, iar el, la un moment dat mi-a spus:"Poti sa spui tu ce doresti, oricum eu am sa fac cum doresc". Asa a inceput sa iasa doar el cu fetita in parc, pentru ca asa dorea. In parc o punea la antrenamente pe inelele de metal, era singurul copil de trei ani care facea 10 ture pe inele. Avea bataturi in palme. Fetitei insa ii placea in parc, era micuta, se juca cu copiii si era in elementul sau. El incepuse alta ciudatenie.... Devenise un fel de clovn al copiilor, se implica direct in joaca copiilor mici, el fiind lupul ei iezii. Copiii in adorau, mamicile erau extaziate. Mie mi se parea si mi se pare nefiresc. Treptat imi furase toata viata, eu stateam acasa si invatam pentru concursuri. Asa am reusit, dupa 10 concursuri si mult invatat, sa ma angajez consilier juridic la primarie. Dupa cinci ani de stat acasa. Ma simteam tot mai rau, probabil din cauza stresului. Au mai trecut asa cativa ani. Pana in 2010, in decembrie cand s-a umplut pentru mine paharul. A venit de la un curs de o luna, pe la doua noaptea. In loc sa se bucure ca ma vede, a inceput sa controleze casa. In cele din urma a gasit in baie, pe fundul toaletei, o depunere de piatra. Si a inceput sa tipe ca ii tin copilul in hepatita. Ca sunt o jegoasa. O luna nu a mai discutat cu mine, doar monosilabic. Simteam ca ma sufoc, ma trezeam noaptea si nu stiam cine e langa mine in pat. Ma uitam la el, habauca de somn si nu stiam cine e... Prin mai i-am spus ca doresc sa divortam. A folosit copilul sa ma induplece. Fetita era tot mai marcata, avea deja sase ani spre sapte. Spunea mereu:"iar o cearta tata pe mama...". In iunie i-am spus clar. I-am spus sa isi caute chirie si sa plece pentru ca nu mai pot sa il suport. A ramas uluit. Eram pe banca, in fata primariei. A plecat plangand. S-a mutat in cateva zile. In iulie am scris actiunea de divort prin acord si a semnat-o, tot pe banca in fata primariei. Apoi a inceput campania de calomniere. Oprea oamenii pe strada si le spunea ca l-am dat afara din casa, ca el a crescut copilul, ca el facea totul in casa, ca eu eram o mare putoare... Mie imi veneau in cap momentele cand ii cumparam fetitei haine si el le arunca la gunoi, pentru ca nu ii placeau. Cand ma lasa singura in mijlocul strazii si pleca, pentru ca nu ii convenea ceva. Cand doream sa merg undeva cu fetita si lui nu ii convenea. Asa a crescut el copilul, furandu-mi mie viata. O vreme a incercat sa ma induplece folosind fetita. Apoi, ma suna si imi spunea cat sunt eu de jenanta, cum nu ma va dori pe mine nimeni, sa intreb barbatii pe strada daca e vreunul care sa ma doreasca. In octombrie am divortat. Atunci el a inceput sa isi caute alte partenere de viata. Se lauda ca el nu poate umbla cu oricine, ca el are pretentii, ca el doreste un statut social... Acum umbla cu o doamna cu sase ani mai mare, o femeie placuta, o persoana cunoscuta pe plan local - persoana publica.
Imi pare rau ca ai trait alaturi de o asemenea persoana.
Acum, ai un alt partener?
Pe de alta parte nu vad de ce nu si-ar reface viata cu un copil/doi. Este mai greu, dar nu imposibil.
Kilkoana a scris:Imi pare rau ca ai trait alaturi de o asemenea persoana.
Acum, ai un alt partener?
Pe de alta parte nu vad de ce nu si-ar reface viata cu un copil/doi. Este mai greu, dar nu imposibil.
Am divortat in octombrie 2011. :) Evident ca nu vad de ce nu mi-as reface viata, dar nici de ce m-as grabi sa ma leg la cap.
Ca sa fiu mai ... explicita. Nu fac o prioritate din a imi gasi un partener, mi se pare aiurea sa iti doresti cu orice pret un partener daca nu te atraga niciunul. Evident, daca se va intampla ca o persoana sa ma intereseze, nimic nu ma va opri sa ma comport ca atare...
Editat Vin 15 iun 2012 10:56
Ma bucur sa aud ca exista lume cu o atitudine pozitiva. :flowers:
Sunt sigura ca o sa ai parte de companie pe masura inimii tale cat de curand. Acuma, da,nu este nici o graba in legatul la cap, mie imi pare ciudat ca aparu des in decursul conversatiei sintagma cu legat la cap,nu vad asa relatiile. On the other hand, pe mine in perioadele de singuratate ma ingrijoreaza lipsa activitatii sexuale regulate. Acuma desigur ca sexul cu un om normal.....
Kilkoana a scris:Ma bucur sa aud ca exista lume cu o atitudine pozitiva. :flowers:
Sunt sigura ca o sa ai parte de companie pe masura inimii tale cat de curand. Acuma, da,nu este nici o graba in legatul la cap, mie imi pare ciudat ca aparu des in decursul conversatiei sintagma cu legat la cap,nu vad asa relatiile. On the other hand, pe mine in perioadele de singuratate ma ingrijoreaza lipsa activitatii sexuale regulate. Acuma desigur ca sexul cu un om normal.....
Exista suficient de multi oameni care accepta o relatie doar pentru a nu fi singuri. Iar eu in acest moment chiar nu imi doresc o relatie, ador libertatea mea din acest moment, ma bucur in fiecare clipa de prezenta fetitei mele si de lucruri simple cum ar fi sa mergem unde dorim, cand dorim... E minunat sa intri in propria casa si sa nu mai ai teama ca nu ai facut ceva bine, sa nu mai te simti in plus in propria ta viata. Nu am nevoie de confirmari din exterior, nu am avut niciodata. Am ramas 11 ani in casnicia mea pentru ca in toti acesti 11 ani am sperat ca voi descoperi, voi trezi acea farama de omenie despre care credeam ca ar exista in orice om. Nu am vrut sa fac un gest impulsiv, sa renunt la un om, la o familie, inainte de a fi sigura ca nu se mai poate face nimic.
Nu am avut niciun fel de inclinatii ... sinucigase in acesti ani, nu m-am simtit nici invinsa, nici victima, am stiut permanent ca aceasta situatie este ingaduita de Dumnezeu. Sotul meu se juca de-a Dumnezeu, dorea cu orice pret sa fie regizorul vietii noastre, sa imi impuna un rol. Intr-o zi i-am si spus:"Noroc ca nu esti tu Dumnezeu sa stii cum voi fi si ce voi fi eu, cu precizie.".
Recunosc, in perioada de inainte de divort, o mare insemnatate a avut o persoana din trecutul meu, a carei atentie m-a ajutat sa ma regasesc si sa inteleg ca e timpul sa imi revendic dreptul fundamental la propria identitate. Pentru mine singura prioritate este aceea de a fi eu insami, de a nu mai trai in realitatea altora si mai ales dupa limitele altora. Nu consider ca sotul meu este responsabil total, nu m-a tinut legata in lanturi, a facut ceea ce a facut pentru ca ramanand cu el, l-am facut tot mai puternic si am permis sa se nasca un monstru cu chip angelic. Cred ca prin decizia mea i-am dat si lui sansa de a se schimba, de a isi analiza obiectiv comportamentul, de deveni mai tolerant si mai bland. Cred ca se poate schimba, dar, ramanand cu el, nu s-ar fi schimbat niciodata, pentru ca el nu avea notiunea de divort si avea in subconstient ideea ca sotia este pe viata, prin urmare poti sa ii faci orice ca oricum nu ramai fara ea. Gresit.