Nimicuri importante

cei din urma vor fi cei dintai....poate fi  si scaiete,tot o buruiana

:rot:

clar!!! te-am infectat :rot:

Gurile vântului, cu fălci deschise larg semănând a guri de lupi cu pumnale în loc de dinți, îmbrăcau natura în răceala pregnantă a visului. E drept că unele vise sunt calde în îmbrățișarea lor, dar nu și ale lui. Ilustrații ale unei spirit nefericit, ale unei inimi destrămate pe cale să-și disipe ultimele fărâme de substanță asemenea firelor de nisip ce se scurg printre degete, ale unei vieți pe care simțea ca nu mai are puterea să o schimbe, visele sale cerneau deșertăciunile propriei ființe prin sita conștiinței dezgolite.

Tânărul mergea pe o alee mângâiată de zâmbetul amar al frunzelor ce au sărutat țărâna, frunze strivite de pașii neîndurători ai trecătorilor. Nu le vedea, nu vedea nimic, poate doar cerul trecând peste coama pământului, peste trunchiuri, peste creștete de oameni triști ori zglobii, peste cețuri si vârfuri de munte oglindiți în măreția asfințitului, în gloria lunii și a stelelor, călăuze prin țesăturile nopții. Curând însă, umbre au apărut și i-au vorbit în graiuri neînțelese, au încercat sa îi explice, să îl învețe, să îl învaluie în căldura lor nefirească, dar el le-a depășit fără să-și clinteasca privirile de la drumul său, care îl mâna către ea, către cea pe care o iubea cu toată ființa sa.

Au aparut si alte euri de-ale sale, unul dintre ei murmura:

-As vrea sa ii ating vorbele, sa ii gust mirosul, sa ii acopar vazul cu sarutul meu…

-Are inima impietrita, raspunse un alt eu al sau, celalalt incuviinta in tacere si amandoi se prefacura in praf dupa cativa pasi.

Baiatul porni mai departe fara sa asculte si sa inteleaga talcul acelor vorbe. Vantul rece deveni naprasnic, un vuiet de ace, un vajnic vartej de forte dezlantuite. Ce resimtea el? Nimic in exterior, insa sufletul sau se prabusi sub propria greutate, simti un gust amar pe limba, simti cum i se strange cosul pieptului si il sugruma, de parca intreg pamantul i se sprijinea pe stern si o durere atat de mare, care il strapungea ca un pumnal pana in pantecele sufletului, un pumnal care se rasuceste in rana imanenta, incovoind crestaturile insangerate si sfasiindu-le pana la os. Fruntea i se incrunta, ochii se inchisera pentru o clipa.

-O vad…

Discuta cu o verva nestapanita cu altcineva, el era martor la scena, dar a trecut pe langa el, nu l-a vazut, nu a vrut sa il vada, poate il detesta, respiratia pur si simplu i se taie sub povara dureroasei umilinte, el o privise cu ochii mari ca niste taciuni incinsi, aproape ca ii sarise in cale, dar ea… ea… ea nu i-a acordat nici cea mai mica atentie, nici macar o vorba, o ocheada,… nimic. Deschise ochii. Respiratia i se taie din nou, a fost nevoit sa se aplece, sa se sprijine cu podul palmelor de genunchi, intreaga faptura i se umplu de o amareala fara margini.

-Nu e adevarat…

Porni din nou la drum, cu gurile flamande de vant apucand si inhatand totul in calea lor, venind cu miile din sens opus, in incercarea de a-l dobori, de a-l impiedica sa ajunga la ea. Era pe un povarnis acum, se chinuia din rasputeri sa il depaseasca, asuda, picioarele deveneau tot mai inutile si mai grele… se prabusi in genunchi, crivatul ii biciuia chipul care ardea de durere, dar nu putea sa renunte. Intinse bratele, apuca manunchiuri de buruieni si chiar scaieti din drumul sau, care se ivisera de nicaieri si se tari pe burta, cu vlaga muribundului care nu vrea sa se dea batut. Niste maini il apucara de glezne.

-Inapoi! Acolo e moartea ta, sfarsitul tau!

-Nu meriti sa fii iubit! Nu meriti nimic! Chiar tu ti-ai spus-o in noptile de chin!

Erau alte euri de-ale sale, aparute din neguri, de peste tot, si il trageau inapoi, cu forte zdruncinatoare.

-Lasati-ma, va rog! Trebuie sa ajung la ea! urla tanarul infigandu-si unghiile in tarana, printre pietre, incepand sa ii sangereze abundent.

-Chiar nu pricepi? Nu te iubeste!

-Nu ma iubeste! Si ma urasc pe mine pentru asta, din toata fiinta…, zise un alt eu al sau, iar buzele sale tremuratoare se miscara in acelasi sens, rostind aceleasi vorbe usturatoare, taioase precum crivatul ce umplea vazduhul.

-Poftim? Nu, nu! Nu! protesta el. Lasati-ma, va rog din suflet! Nu pot sa renunt, prefer sa fiu nimicit in incercarea mea, strivit, zdrobit, umilit, am nevoie de suferinta asta, am nevoie de ea atat de mult, trebuie sa ma doboare…

Eurile ii dadura drumul, se dadura doi pasi in spate si il privira cu o compasiune care ii strabatu spiritul pana in strafunduri, apoi se prefacura si acestea in nisip si praf, spulberate de vantul nimicitor. Tanarul privi drept inainte. Aproape reusise. Cu unghiile si degetele insangerate, rupte si sfasiate, cu trupul vlaguit, putea sa o vada, emana caldura, bunatate, frumusete. Tremurand din toate incheieturile, se ridica din nou in picioare. Crivatul inceta sa mai bata, scaietii din cale devenira rubinii trandafiri, frigul deveni o mangaietoare caldura.  Era chiar inaintea sa, si ii zambea cu mult drag si duiosie. Intinse bratele spre el, iar el se napusti cu pasiune, dar tot ce sperase ca va primi a fost o raceala mormantala. Nici macar nu era ea. Era o statuie din gheata, mai rece decat universul parasit de caldura ultimei stele. Se dezlipi cu bruschete de ea. Pe podul palmelor sale, alaturi de sange inchegat, erau stropi de apa din gheata acelei statui. Se intoarse, se impletici si se prabusi fara putinta de a se mai ridica, plamanii sai se inchisera, nu mai putea respira, nu o va mai putea face niciodata… Totusi fierbinteala se reaprinse si il invalui. Erau umbrele pe care nu le bagase in seama la inceputul drumului sau si totusi acum ii erau alaturi. Brusc, devenira chipuri, fete familiare, prieteni, familie, rude.

-Noi te iubim, dragul nostru. Orice ar fi. Oricat ai gresi. Orice ai pati, oricat de neputincios ai fi, oricat ne-ai uri, noi tot iti vom sta alaturi. Intotdeauna!

Barbia sa incepu sa ii tremure, pieptul ii era gadilat de un fulg amar, se imbujora, fruntea i se increti si picuri de margean i se scursera din colturile ochilor.

-Mama… Mama! Iarta-ma, te rog! Iarta-ma, te rog, ca te-am uitat… atata amar de timp…

Mama sa ii lui mana subrezita, ranita si plina de sange, si i-o saruta apasat. Tatal sau ii zambi cu lacrimi in ochi.

Pentru ca, indiferent de orice, o iubire patimasa te poate face sa ii uiti pe cei care iti sunt si iti vor fi mereu aproape: familia, rudele, prietenii autentici. Ei te vor iubi fara sa faca totalul defectelor si greselilor tale, fara sa le puna in balanta cu lucrurile bune de care esti sau ai fost vrednic. Nu neglija persoanele care te iubesc cu adevarat, draga cititorule, doar pentru a iubi cu toata fiinta ta o himera.

Cu toate acestea, dupa o vreme, tanarul, iesind in oras si cutreierand strazile, se gandi, privind intinderea cerului: “eu tot te voi iubi mereu, chiar daca mi-ai ucis sufletul”.

ehhhhh....

de ce ai nasul rosu?...te-a intepat o albina sau ai vrut sa mirosi un cactus?

Miroseam o floare de cactus cu o albina inauntru

Sa imi spui ce parere ai de text... mi-am iesit din mana, sau...? Am pomenit si de scaieti si buruieni pe acolo

e ok, ..i eu imi mai ie din tastatura uneori

Sarbatori  aromate!