Buna,
Am vazut ca e plin forumul de povesti cu inselat, suferinta, ' il/o vreau inapoi' etc. Eu chiar nu credeam ca o sa ajung in situatia asta. Am avut o relatia de mai bine de 3 ani , cu un baiat ( sa ii spunem L.) caruia cu greu i s-ar putea reprosa ceva. E aproape perfect, si nu zic asta pentru ca acum l-am pierdut, insa mereu l-am considerat atragator, inteligent, afectuos, generos etc. Si mereu m-a tratat ca o printesa.
Totul a inceput cand el m-a ajutat sa trec peste o despartire dureroasa acum ceva ani- fostul meu prieten ( cel inainte de el) m-a parasit si si-a gasit o alta pritena. Pentru mine a fost un soc, insa L. m-a sustinut foarte mult, si am sfarsit prin a fi impreuna. Anul trecut mi-a spus ca are ganduri serioase cu mine, eu m-am speriat, ma gandeam ca e prea devreme ( aveam 22 ani) si am cerut o pauza- in care ne-am cam distantam, eu am si sarutat pe altcineva (fara sa insemne nimic pentru mine, era intr-un club si s-a intamplat). Apoi m-am reimpacat cu L., desi el inca era surprins ca am vrut atunci o pauza- il facusem sa sufere.
Mai trece inca un an, ma simteam foarte indragostita, efectiv nu am simtit in tot timpul asta ca iubesc asa de mult! Apoi m-am intors acasa( eu locuiesc in strainatate), precum fac de cateva ori pe an, unde mi-am reintalnit fostul prieten, acela care ma parasise cu ani in urma. Aflu ca s-a despartit de fata respectiva. L-am vazut de mai multe ori, a inceput cu declaratiile si cu parerile de rau... eu in tot timpul asta vorbeam la telefon cu prietenul meu- si inca imi faceam planuri de viitor cu el. Insa, treptat m-am apropiat tot mai mult de asta din trecut si am sfarsit prin a-mi insela prietenul. Parca am innebunit, dupa nu-mi venea sa cred ca sunt eu. Mi se pare condamnabil, oricate nostalgii as fi avut ( aveam un gust amar pt cum s-a terminat atunci, m-au flatat complimentele si chiar cererea in casatorie!!!!)... am intrerupt legatura cu el, nu avea nici un rost sa continui, oricum nu m-am mai vazut niciodata intr-o relatie cu el. Dupa cateva zile i-am spus actualui ( acum de fapt fost) prieten, L., care este devastat. I-am spus tot, desi nu ar fi avut de unde sa afle, pentru ca imi pare extrem de rau si vreau sa fiu mereu cu el cum am fost- sincera....
El nu mai vrea sa fim impreuna si are tot dreptul sa simta asa. I-am zis ca totusi il iubesc si eu as mai vrea mult sa fim impreuna, as face orice ca sa ii recastig increderea. Nu o sa mai insist, mi-a zis ca sie ce simt insa mai mult de amici el nu mai vrea. Ma suna zilnic si imi spune ca nu vreau sa ma piarda, ca si persoana ma place extraordinar, ii plac disutiile noastre. M aintreba cum ma simt, ca stie caplang toata ziua, ca regret, ma ma urasc... culmea, tot el m consoleaza! e efectiv prea bun pentru mine. Totusi, in egoismul meu, eu inca mai am speranta ca o sa vrea sa ne impacam... oare sa mai sper?
Stiu ca nu am dreptul, e un gest incalificabil asta pe care l-am facut, mi se pare opusul iubirii. Sunt uimita ca pot sa simt intr-un moment ca as face atat de mult pentru el, ca vreau sa imi petrec viata cu el, si in altul sa il insel. M-am surprins pe mine insami...
pauza...obosise saraca;tr sa mai schimbe ritmul!