Hey! :P
Dupa cum adolescenta este perioada in care problemele se rezolva cel mai greu, am dat peste una care ma epuizeaza atat fizic cat si psihic... m-am despartit de prietenul meu.
Probabil o ziceti "Si ce mare chestie? Cauta altul. " dar nu e asa de simplu. Nu pot trece atat de repede peste. Este prima data cand mi se intampla asa. Nici nu ma pot gandi fara sa simt un gol in stomac, sa vorbesc imi este practic imposibil, iar poze sau EL ma fac sa plang instantaneu.
Motivul pentru care ne-am despartit este acela ca nu vrea sa ma vada suparata, sau asta crede el.
Am discutat intr-o seara si pe langa asta mi-a mai spus ca "sentimentele nu sunt in egala masura reciproce". Am crezut ca e doar o cearta, la un moment dat am crezut ca ne-am calmat, dar de fapt nu ne certam. I-am spus ca vreau sa-l fac sa invete sa simta, mi-a spus ca stie dar ii trebuie persoana potrivita...nu cred ca am fost eu.
M-a intrebat daca sunt suparata, i-am spus ca-i respect decizia, mi-a spus sa gandesc pozitiv: "ar trebui sa te gandesti ca maine ne impacam si ca regret ce am facut"; "daca eu ti-as spune ca te urasc si ca nu mai vreau sa fiu cu tine, ai putea sa te gandesti ca o sa ma razgandesc ca o sa regret si ca o sa ma intorc sa ne impacam?"; "da, eu asa gandesc lucrurile si merg binisor".
Am ramas prietenu buni. Vorbim des. I-am dat de inteles ca sunt bine si ca nu ma simt nasol, dar adevarul e ca ma simt ingrozitor.
Am incercat sa ma gandesc ca o sa se razgandeasca, dar ma tabara lacrimile de fiecare data; mintea mea stie ca totul s-a sfarsit.
Vreau sa-l fac sa se razgandeasca, vreau sa pot sa gandesc ca o sa se razgandeasca, vreau sa nu mai plang...
