catalinaletitia a scris:Stii ce mi-a venit mie in minte cind ai redat ce ti-a spus el? Ca ar trebui sa invete sa-si arate altfel afectiunea decit prin a-i trece supararea foarte repede dupa ce a urlat la tine. Asta-i metoda de descarcare, nu de a-si arata sentimentele.Iar faptul ca ceea ce nu intelege la tine ia ca "o trasnaie a unui copil" iarasi nu mi se pare ok. Adica minimalizeaza totul, in loc sa accepte ca latura ta pasionala este una NORMALA, DE ADULT. Uf, greu pare sa-i mai fie omului sa vada ceea ce iese din schemele lui.
Daca a fost casatorit inainte si acum e divortat, nu mai are cum sa fie preot. Sinodul BOR a dispus ca nici macar preotii activi, daca ajung la divort, nu mai pot ramine in serviciu. Ei pot deveni diaconi sau pot primi functii strict administrative, in caz de merite deosebite. Poate-i transmiti asta, ca sa nu-si faca planuri in van.
Intr-adevar,ai punctat bine...ii este foarte greu sa vada ce iese din schemele lui,iar daca vede prefera sa ignore ca si cum n-ar exista.
Ceea ce spui tu este corect,dar se aplica la persoanele casatorite religios.El a fost casatorit doar civil atunci.
break2 a scris:Stii cum se spune ' daca nu te iubeste in felul in care vrei tu, nu inseamna ca nu te iubeste'.Acum... depinde de ce anume este prioritar pt tine.
Totusi, faptul ca preferintele tale sexuale, el le trateaza ca pe niste 'copilarii', nu e tocmai ok.
Problema este ca el ignora total ceea ce sunt eu,nu vrea sa cunoasca din mine decat acele parti care ii convin si atunci ma intreb daca pe mine ma iubeste cu adevarat...
Este multumit sa ma lase sa fac compromisuri peste compromisuri fara sa faca si cel mai mic pas in directia mea.Pentru el este in regula asa.
L-am intrebat ce vom face in ani de zile daca acum e astfel si mi-a raspuns ca in ce il priveste el nu se plictiseste de acelasi trup,aceasi persoana,ca el este barbatul unei singure femei.
Recunosc ca acum doua zile am cedat nervos la propriu,cand dupa alte incercari mi-a spus ca sunt ciudata,iar dupa initierea unui mic joc in care sa spunem ca am vorbit ceva mai incitant (nu vulgar,pentru ca nu ma caracterizeaza) mi-a spus la sfarsit ca lucrurile astea i se par tare bizare,cu atat mai mult sa le auda din gura mea.
Am incercat sa il fac sa vada ca pot fi si iubita lui pe care poate sa o aseze pe un piedestal daca asta vrea,dar si amanta cu care poate avea incredere sa se desfasoare liber...nu a mers.Mi-a zis ca sunt iubita lui si nu poata sa ma vada altfel.
Cred ca inconstient am ajuns sa resping aceleasi lucruri mecanice,dar daca il refuz pentru moment incercand sa il canalizez intr-o alta directie,nu aceleasi stereotipii,ma lovesc de reactii de furie si frustrare.
Toata speranta pe care mi-o pun este acum in terapie,dar trebuie stransi bani.
Arcangelo a scris:Uite ce cred eu: el e un barbat imatur din mai multe puncte de vedere.E imatur sexual -asta e limpede,dar e imatur si emotional,si mental...el e dependent.E ca un copil...daca poti sa ai rabdare sa creasca,si poti sa speri ca asta se va intampla...ca nu e blocat efectiv la un anumit stadiu de evolutie,daca poti sa fii...mama lui,sa il cresti,incet,cu rabdare...si mai ales daca el poate sa aiba incredere in tine -pentru ca,in momentul acutal el e dependent,dar de altceva,si altcineva...de mama "biserica" -care isi baga nasul pana si in dormitorul lui...in mintea lui,in inima lui,in viata lui intima...Daca cumva ai rabdarea si speranta ca poti sa-l cresti -nu sa-l schimbi,doar sa-l ajuti sa devina independent,atunci cred ca ai un viitor langa el.
Insa eu nu cred ca va lasa lucrurile de care se agata acum cu prea multa usurinta la o parte...mai de graba te va da pe tine la o parte.In momentul asta,daca l-ai pune sa aleaga intre tine si prejudecatile lui,cred ca ai pierde.Poate ma insel,nici nu indraznesc sa iti sugerez sa ii ceri asa ceva,ori sa pretind ca asta ar fi o idee buna.
Nu poti sa cresti in locul lui.Nimeni nu poate sa creasca in locul altcuiva...
Voi sunteti ca doua persoane din doua epoci diferite,cu varste diferite,cu mentalitati diferite -tu ai facut pana acum compromisurile tale,el a incercat si el sa faca compromisurile lui,dar nici tu nu poti sa renunti la cine esti,si nici el nu e pregatit sa renunte la prejudecatile lui.Voi functionati pe baza de compromisuri,si e obositor pentru amandoi sa le faceti,,insa e singura solutie ca sa fiti impreuna.
Ce ti-a spus el,arata ca nu te intelege "-esti 100 de femei intr-una -niciodata nu stiu la ce sa ma astept!" -nu e ceva neobisnuit,dar daca nu te ascunzi,daca nu il ti tu cumva la distanta,inseamna ca nu te intelege pentru ca nu poate,ori pentru ca nu vrea cu adevarat.El vrea siguranta,stabilitate si predictibilitate.Tu vrei schimbare,crestere,transformare,explorare,aventura...nu va puteti oferi unul altuia ceea ce doriti unul de la celalalt,aveti asteptari nu doar diferite,ci ireconciliabile -cred eu.
Este posibil sa fie si o anumita doza de imaturitate,nu stiu ce sa mai zic...desi,mi se pare mai mult lipsa de empatie.E ca si cum traieste intr-o fortareata cu ziduri inalte si foarte greu reusesc sa ajung la el,cel care este cu adevarat.
Este mereu intr-o defensiva,o defensiva pe care am regasit-o si in alte circumstante care tot cu subiectul religios aveau legatura,dar...si cu relatia cu mama.
Surprind adeseori ca imi imputa lucruri pe care eu nici macar in vis nu le-am gandit,tinde sa tina ascunse anumite amanunte despre care crede el ca l-ar face sa pice intr-o lumina mai proasta (nu ceva grav,dar asta ma deranjeaza iarasi foarte tare pentru ca am fost deschisa visavi de el si niciodata nu l-am pus pe goana cand s-a deschis la randul lui,ci l-am incurajat),reactii de furie din fleacuri,exact acelasi comportament pe care il are visavi de ea.
Acum,dupa mult timp am reusit sa il fac sa fie mai deschis si sa ma priveasca altfel decat la inceput,sa inteleaga ca eu si ea suntem total diferite,insa,in momente de tensiune maxima continua sa faca aceleasi proiectii.
Referitor la compromisuri...sunt dispusa sa fac,pana la urma o relatie este bazata si pe asta pentru ca suntem universuri diferite,fiecare dintre noi.Dar nu pot ajunge pana acolo incat sa ma desfiintez pe mine ca om si ca personalitate.Trebuie sa ma ajute si el cat de putin,sa incerce sa vina si pe partea mea,sa ne intalnim la o linie de mijloc.Asta cred ca ma doare cel mai tare...ca nu vine si el catre mine sa incerce sa ma faca fericita,sa ma cunoasca cu adevarat.Vrea sa ma faca fericita doar asa cum considera el si nu neg ca pe partea asta face eforturi,dar nimic peste.
Stiu ca exista doua tipuri de cupluri:cele cu parteneri care sunt similari in gandire,asteptari,dorinte etc si cele cu parteneri diferiti,care,insa se completeaza.Se spune chiar ca ultimul tip are cele mai mari sanse de a dura in timp pentru ca se ajunge la monotonie mult mai greu.
Spre exemplu eu am nevoie de stabiltatea si afectiunea pe care mi le ofera el,iar el la randul sau are nevoie de acel suflu de energie pe care i-l dau eu.Probabil,insa,in cazul de fata este prea mult.