Acum ceva timp, pe cand aveam 23-24 de primavari, eram cuprins intr-o mare de amaraciuni. Viata mea era plina de iubiri egoiste, suferinte, dezamagiri, povesti furtunoase de dragoste, drame erotice, etc. Ajunsesem sa imit o biata albinuta; care intr-o zi calduta de primavara extrage polen din mii de flori, in schimb eu zburam bezmetic din bratele unei femei in bratele altei femei, iubindu-le frenetic din toate punctele de vedere si culegand clipe incredibile de-un teribil desfrau. Nu mai stiam cine sunt, de unde vin, incotro ma indrept. Scopul principal era sa marchez cat mai multe suflete, prin manifestarile mele egoiste, prin nepasare, egocentrism si satisfacere de placeri care mai de care mai perverse si mai ciudate. Abuzam cu disperare de centrul sexual, ajungand sa-mi pierd orice energie si pofta de viata. Defenisem un om taciturn, depresiv, fara nici un chef de viata. Eram precum un mort viu. Bineinteles, habar-nu-aveam ca ma aflu intr-o mare bezna, credeam cu toata taria, uzitand putina minte care-mi ramasase intreaga, ca merg bine, ca asa trebuie sa fie viata si cei care nu fac precum mine sunt niste ratati, niste idioti. Desi viata mea era intr-o dezordine totala, unde viciile erau la mare pret, avand o mare grija in a le satisface 100% , ceva in mine striga cu disperare ca nu acesta este scopul vietii mele. Scopul vietii nu consta in a a cunoaste intim milioane de femei, ci in a cunoaste o femeie pe care s-o iubesc enorm, ca si cum as iubi miliarde de femei intr-o singura femeie.... Doar acest strigat disperat din interiorul meu a reusit cumva sa ma trezeasca si sa ma faca sa-mi schimb total felul de a fi. Altfel, daca continuam cu desfranata mea viata, viitorul meu era tare incert...
A iubi cu adevarat un singur suflet este identic cu a iubi toata omenirea....
Cam pe acolo, cam pe unde incepi sa auzi, sunt eu :P