"Cercetătorii spanioli au descoperit că schimbările aparent bruşte din comportamentul câinilor, schimbări concretizate prin puseuri de agresivitate incontrolabilă, sunt asociate de obicei unor dureri interne pe care le resimt animalele.
"Dacă animalul de companie este atins sau mângâiat când este în suferinţă, nu va ezita să muşte sau să-şi manifeste altfel agresivitatea, pentru a evita sporirea disconfortul. Iar stăpânul nu va putea să evide incidentele, deoarece nu cunoaşte mesajele corporale transmise de câinele care suferă", declară Tomas Camps, cercetător în cadrul Univeristăţii Autonome din Barcelona.
Studiile au mai arătat că, dacă durerea îi face până şi pe câinii docili să devină de nerecunoscut, în cazul câinilor cu temperament agresiv, aceştia pot deveni de-a dreptul periculoşi.
Alţi factori care sunt responsabili de agresivitatea câinilor au legătură cu confortul psihic al căţelei în perioada de sarcină, modul în care sunt îngrijiţi căţeii imediat după naştere, vârsta şi condiţiile înţărcării, experienţele trăite de căţel în perioada de socializare, dieta, mişcarea şi modalităţile în care sunt pedepsiţi de oameni."
http://www.descopera.ro/dnews/9749964-cainii-agresivi-sunt-de-obicei-suferinzi
Etologia comparata e foarte interesanta.
Sa luam caracteristicile care duc la agresivitate in cazul cainilor si sa facem o analogie in cazul oamenilor.
Avem urmatorii factori:
-boala (suferinta fizica/psihica/emotionala)
-confortul psihic al mamei în perioada de sarcină
-modul în care sunt îngrijiţi copiii imediat după naştere
-vârsta şi condiţiile înţărcării,
-experienţele trăite de copil în perioada de socializare
-modalitatile în care sunt pedepsiţi de oameni.
-dieta
-mişcarea
Dieta si miscarea tin de viata adulta, dar bazele unui mod de viata sanatos (sport, regim alimentar corect) se pun in copilarie, copilul invata de la parinti stilurile alimentare/corpore sano.
Restul factorilor trimit cu totii la baza de atasament descrisa de Bowlby, la schemele dezadaptative ale lui Young, la stresul din copilarie ce traumatizeaza copilul (Alice Miller, care a avertizat planeta despre consecintele grave ale separarii bebelusului de mama in primele ore dupa nastere).
Sa luam in considerare si pozitia paranoid-schizoida (Melanie Klein) deprinsa de bebelus intre patru si sase luni, in care bebelusul stresat poate sa se pozitioneze pe stari de anxietate paranoida, din cauza fricii de invaziune rauvoitoare.
Ar fi vorba de anxietatea ca e iminenta anihilarea. Bebelusul nesecurizat de parinti (luat in brate/leganat cand plange/ii e frica, sanul cu lapte cald dat cand ii e foame, nu mai incolo) percepe lumea ca fiind ostila, amenintatoare, cu risc crescut de moarte.
Nemaiajungand la internalizarea securizanta a "obiectului bun" care protejeaza ego-ul (caracteristica unui spirit matur in ovo), ego-ul imatur gestioneaza anxietatea intr-un mod dezadaptativ, prin clivajul starilor neplacute si proiectia lor (in exterior, pe mediu/pe altii, deci).
Astfel ar lua nastere agresivitatea.
Se punea problema daca agresivitatea e semn de forta vitala (prea mare) sau de frica ("atac primul, ca sa nu fiu atacat niciodata, bag spaima in toti, ca sa fiu ferit de neplacutul atac ce ar putea demola ego-ul meu si asa imatur, haha").
In contextul relatiei anxietate-agresivitate descris mai sus, agresivitatea ar fi consecinta anxietatii prost gestionate.
Inca o data, se pare ca anxietatea si toate formele de frica, rolul lor coplesitor, dar nu prea sesizat/constientizat, abia acum incep sa fie intelese corect de mainstream-ul psihologiei si de publicul larg.
.